Consumator să nu fii?

0
55

Protecţia consumatorilor este organizată în comisariate judeţene, care primesc reclamaţii la sediu (în Baia Mare, pe str. Dimitrie Cantemir nr. 4B), prin poştă, telefon, fax sau e-mail. Nu-i zi fără reclamaţii pe care comisarii le rezolvă, pe lîngă acţiunile de control tematic, ordonate de Autoritatea Naţională. Dar de regulă consumatorii sînt ei înşişi „comisari”, dacă nu vor s-o păţească!
Reţeaua comercială este asaltată de mărfuri similare aduse din import sau din spaţiul comunitar, iar sistemul nu reuşeşte să le controleze la intrarea în ţară. După ce mărfurile au intrat în 10.000 de magazine, e greu să le dai de urmă. Cu alte cuvinte, umplem piaţa de produse şi după aceea le controlăm. De obicei, alimentele sînt deja consumate şi controlul este inutil.
Politica privind protecţia consumatorilor ne garantează că produsele sînt sigure. Cumpărătorii au obligaţia să citească eticheta, dacă vor să ştie ce mănîncă, ce haine îmbracă şi ce produse de larg consum achiziţionează. În caz de sesizare, intervin instrumentele birocratice, însă cel mai adesea românii preferă să piardă acei bani.
Comerţul clasic este concurat prin telefon şi internet, produsul comandat fiind adus acasă de un curier. De la o pizza, pînă la maşina de spălat sau telefonul mobil. Comerţul online are succes şi produsele pot fi (teoretic) restituite în 14 zile. Apar situaţii ciudate. De cumperi un laptop din magazinul din centru, nu-l mai poţi returna. Dar dacă telefonezi la acelaşi magazin şi primeşti laptopul acasă, îl poţi returna în 14 zile.
Au apărut noi legi, mai restrictive, ce reglementează comerţul în UE. Piaţa încă nu este complet liberă. De exemplu, nu avem o piaţă bancară unică, însă serviciile s-au internaţionalizat şi cu acelaşi card în lei emis din România poţi ridica euro de la o bancă din Roma – schimbul valutar se face automat. Piaţa europeană de produse este deschisă, cumpărăm somon din Norvegia, dar pe etichetă nu scrie dacă e de crescătorie sau de captură. Oare de ce? Ne convingem pe zi ce trece că produsele de calitate din occident sînt scumpe, iar cele ieftine nu-s de calitate, deşi UE le … garantează. Urîtă treabă!
Legile europene reglementează din ce în ce mai amănunţit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească mărfurile. La apa potabilă, standardul românesc este mai exigent decît cel european. Dar pentru alimente, fiecare fabrică aplică propria reţetă, iar ingredientele sînt ascunse sub denumiri înşelătoare. Pîinea cu gluten nu înseamnă că este vorba de acel gluten din ingredientul „făină de grîu”, ci e de sinteză chimică, deci un ameliorator, un E. Observăm că aproape pe nici un produs alimentar nu mai scrie, să zicem, E 122, ci „colorant alimentar”, fără să specifice că este un colorant roşu, obţinut prin metode chimice…
După campania mass-media împotriva E-urilor, de pe etichete au dispărut denumirile E… şi în loc au apărut lungi şiruri de ingrediente, sub numele cărora se află de fapt E-uri. Nu mai apare nicăieri „margarină”, ci scrie „ulei hidrogenat”, denumire mai … liniştitoare pentru consumator. Este evident că firmele producătoare pun etichete înşelătoare, iar comisarii n-au ce să le facă, căci e legal.
Ar fi cazul ca toate alimentele să aibă etichete reglementate pe plan european, unice, standardizate pînă şi la culoare. Dar nu credem că vom avea vreodată aşa ceva, deoarece cea mai puternică industrie din UE este industria alimentară şi aici se fac cele mai mari şmecherii – pe care consumatorii le… înghit.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.