Romancierul, dramaturgul, poetul, eseistul Nicolae Breban s-a născut pe 1 februarie, în urmă cu 85 de ani, la Baia Mare. Este membru al Academiei Române şi cetăţean de onoare al judeţului Maramureş. Recent (20 martie), marele scriitor a avut o întâlnire cu cititorii lui, la Cafeneaua POESIS din Satu Mare, unde şi-a lansat recentul roman „Frica”. Amfitrionul acestei manifestări, omul de cultură şi scriitorul Dumitru Păcuraru, ne-a transmis dorinţa băimăreanului Nicolae Breban de a avea în preajmă şi scriitori din Maramureş. Aşa au răspuns invitaţiei domnii Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene Petre Dulfu din Baia Mare, Săluc Horvat, directorul executiv al revistei „Nord Literar”, şi cel care scrie, din partea Reprezentanţei Maramureş a Uniunii Scriitorilor.
Încă o dată m-am convins că scriitorul a trăit mai multe vieţi, adică a adunat în el mai multe biografii. Cu multe dintre personajele sale se identifică. ”Grobei sunt eu”, repetă adesea. Eroul celebrului roman „Bunavestire” este unul dintre personajele în care s-a întrupat. Dumitru Păcuraru, moderatorul întâlnirii, l-a întâmpinat pe autor cu o întrebare incitantă: Nicolae Breban, un mare sau un foarte mare scriitor? Sala a reacţionat. Indiscutabil, argumentele care îl plasează printre marii scriitori români sunt infinit mai multe decât cele care i-ar cutremura loja cuvenită. Spre ea a aspirat de la prima sa carte. Breban nu este un simplu povestitor, ci, cum îi place să spună, este un constructor de lumi. Cu fiecare apariţie editorială a şocat, provocând liniştea criticii, dar şi pudica dogmă epică.
Acolo, domnul Păcuraru a afirmat: ”a scrie împotriva scriitorului Breban din cauza omului Breban este un act de barbarie culturală, de huliganism literar.” Critica de bună-credinţă îl pune în preajma lui Liviu Rebreanu, ori Marin Preda. Nu-i displace dacă îi aminteşti de Balzac, ori Dostoievski. Poate unii cred că este un scriitor atipic pentru lumea grăbită în care trăim. El se încăpăţânează să fie el însuşi. Fără nici o abatere de la autostrada numită Nicolae Breban. Păstrând farmecul metaforei, băimăreanul nostru, devenit un valoros european, a construit magistrale fără să ţină seama de sărmanii lilieci. Dovadă că ştie, şi stăpâneşte, mecanismele subtile ale sistemului care joacă rol de tăvălug pentru a-l îndepărta pe om de propria natură, pentru a-i tulbura conştiinţa, pentru a-l pune în ipostaze de unde poate cădea în abis. Autorul a spus: ”Noi, brebanii, avem această dorinţă de a construi, pe care nu o are astăzi România. Forţa mea constă în plăcerea de a scrie.” Discursul domnului Breban a fost un semnal de alarmă pentru lumea în care trăim, riscurile care ne pasc dacă aţipim în istorie. Şi mai ales dacă nu vom avea legătura cu locul în care ne-a fost dat să ne naştem.
Când am pierdut locul, am pierdut tot. De aceea frica de deposedare, de rapt, de vânzare este neliniştea cea mare. Domnul Păcuraru, fiind cu lectura la zi, ne-a spus că personajul principal al noului roman este tocmai frica surprinsă în toate ipostazele ei. A desprins şi înţelesuri inedite ale fricii. Frica, adevărata frică, eliberează. Frica este eliberatoare, în timp ce rostogolirea omului în sistem poate nimeri în singurătatea purtătoare de cătuşe. Romanul este încă un univers construit de Breban.
În faţa unei săli pline şi receptive la dimensiunea epică a operei, Nicolae Breban a adus un elogiu locurilor nordice: Baia Mare, Cicârlău, Recea, Breb, Deseşti. Şi neamului de preoţi greco-catolici, din Maramureş, cu vocaţia zidirii. Da, am stat în preajma unui uriaş. Cel mai mare scriitor român în viaţă. Născut în Baia Mare.
