Azi, clopoţelul sună începerea unui nou an şcolar şi în suflet simţim o bucurie amestecată cu îngrijorare pentru fiii şi nepoţii noştri care se îndreaptă, cu ghiozdanul în spate, spre unităţile de învăţămînt. Intrarea într-o unitate educativă aduce speranţe, dar şi temeri privind calitatea şi integritatea cadrelor didactice. Copilul nostru nu mai este al nostru, îl pierdem pe sfert sau pe jumătate, iese temporar din familie şi intră în fluxul vieţii. Să-i arătăm că-l respectăm, că învaţă pentru învăţătură, nu pentru note.
Ne îngrijorează că am putea greşi în educaţia părintească (nu există şcoli care să dea diploma de părinte bun), adesea le inducem copiilor ideea simplistă că trebuie să înveţe bine la şcoală pentru a reuşi în viaţă, după proverbul cu cartea şi partea. Cînd se întorc acasă, să fim atenţi nu la şireturile desfăcute, ci la starea lor de spirit. Dacă îi simţim că au o frămîntare, au dat lucrare de control şi se tem de notă, să le alungăm temerea.
Sistemul de educaţie încă nu a scăpat de acea cruzime de a nota 4, profesorii se comportă răutăcios şi pronunţă „patru” cu voce mai tare, lipsă de tact pedagogic şi atenţionare să înveţe. Este o dramă cînd copiii vin acasă cu nota 4, iar dacă şi părinţii îi mustră, dovedind insensibilitate faţă de durerea sufletească, drama şcolară evine catastrofă existenţială. În realitate, şcoala nu trebuie să fie o competiţie în care primii iau laudele şi cei din urmă ruşinea.
Notele sînt o cauză care nu trebuie să producă nefericire. Avem o viziunea aritmetică despre succes şi tindem să-l evaluăm cu note, iar mai tîrziu, cu funcţii, avere şi putere. Îi lăudăm în exces pe oamenii care au succes şi credem că ceilalţi 99% sînt nefericiţi. Accentul uman trebuie schimbat, elevii nu trebuie să înveţe pentru note şi profesorii să nu-i evalueze pentru note.
Cine munceşte cu gîndul la retribuţie va fi mereu nefericit dacă altcineva din firmă are un salariu mai mare decît el. Lucrăm pentru a face ceva util în societate, pentru a avea o carieră şi a fi respectaţi. La fel, nu învăţăm pentru note, aşa cum nu trăim pentru noi, ci pentru ceilalţi. Egocentrismul duce întotdeauna la indiferenţă faţă de semeni, iar interesul pentru lumea din jur aduce satisfacţie.
Profesorii dau nota 4 cu răutate, au eşec pedagogic, se preocupă de sine, deci le dăm acelaşi calificativ. Aceşti profesori nu merită să fie admiraţi, de vreme ce n-au respect faţă de elevi şi de părinţi. Copiii se duc la şcoală pentru a învăţa, nu pentru a lua note slabe, iar contribuabilii de aceea îi plătesc pe profesori, pentru a-i educa pe elevi. Sistemul de educaţie publică are o mare problemă, pe care încă nu o recunoaşte!
Cînd înveţi pentru note, cînd munceşti pentru bani, şcoala sau slujba nu-şi mai au rostul. Elevul care învaţă pentru note şi profesorul care dă note pentru salariu devin apatici şi plictisiţi, nu reuşesc să înţeleagă nimic din ce memorează şi nu reuşesc să transmită nimic important pentru învăţarea elevilor. Nu există elevi mediocri, ci doar învăţători mediocri.
Profesorii care dau note mici sînt temuţi de elevi, căci exigenţa exagerată înseamnă o pierdere a simţului realităţii. Adesea, aceşti pedagogi duri sînt priviţi cu respect de părinţi, deşi mulţumirea în şcoală se obţine prin cultivarea întregului, lăsîndu-le elevilor libertatea să-şi găsească drumul în viaţă. Elevii caută instinctiv integrarea, iar nota 4 nu duce în rare cazuri la conciliere şi la echilibru interior.
Să-i spunem copilului nostru că-l respectăm, să-l lăudăm pentru curajul lui, să-i arătăm că nu trebuie să fie cel mai inteligent din clasă, cel mai virtuos, cel mai înalt în grad şi funcţie… Important este să facem parte din fluxul complex al vieţii, să respectăm oamenii, să-i acceptăm, să-i ajutăm… Dacă ne bucurăm de ei, notele nu sînt deloc importante!
