Noul an universitar a început cu aceleaşi vechi probleme privind calitatea studenţilor şi a cadrelor didactice, a educaţiei universitare în general, care nu se corelează cu nevoile reale ale societăţii şi ţării. Un sfert dintre tinerii români au studii universitare, deci 75% n-au urmat studii superioare sau nu le-au finalizat. Este prea puţin şi ne dorim ca mai mulţi tineri să facă performanţă şi cercetare, uşa să fie deschisă spre feţe şi gînduri noi!
Democraţia a adus o altă percepţie a universităţilor, sînt văzute ca producătoare de diplome, fiind de bonton ca tînărul să aibă studii superioare, chiar dacă munceşte ca vînzător la supermarket. Situaţia ar trebui să se schimbe, avem nevoie de resurse culturale pe care doar universităţile le pot asigura în societatea în care ştiinţele şi tehnologia au explodat, dezvoltarea este ultrarapidă şi viziunile asupra viitorului sînt pluraliste.
Practic, universităţile au rămas în urmă şi reformarea lor este necesară pentru a ţine pasul cu societatea în uriaş progres. Nu mai putem face faţă cu facultăţi ale căror biblioteci oferă cărţi din 1970! Lumea modernă are pretenţii, studenţii vor să primească noi cunoştinţe despre adevăr şi justeţe, iar nevoile pot fi satisfăcute doar de profesori pregătiţi, care nu-şi plagiază doctoratele, care iau decizii pedagogice conştiente.
Universităţile trec printr-o perioadă de criză (nu doar în finanţare), adesea sălile de curs sînt aceleaşi ca în anii ’60, cu aceiaşi prof. univ. ce predau la catedră şi scriu pe tablă trei ore, pînă cînd puţinii studenţi rămaşi în sală îşi simt degetele amorţite din cauza pixului. Există o controversă dificilă: ce să înveţe şi cum să înveţe?
Scopul este ca studenţii să aibă autonomie privată, dar şi de cetăţean. Fiecare trebuie să fie el însuşi, chiar dacă în alt fel. Fiecare student să fie ajutat să descopere cine este şi cum ar fi posibil să devină ce vrea să fie. Dar cum să-i determinăm pe studenţi să-şi asume critic propria viaţă şi să fie responsabili de ea? Să nu se înşele pe ei înşişi în mod scandalos, cum se întîmplă acum, cînd se laudă cu diploma, dar în realitate ştiu că e falsă. Pe noi toţi ne afectează dacă o persoană cu studii superioare are un comportament ce nu răspunde interesului societăţii.
Dezvoltarea eului nu se poate face în afara universităţii, iar prezenţa la cursuri dorim să fie obligatorie. La noi, cursurile au adesea un coeficient redus de calitate, profesorul universitar citeşte monoton dintr-o carte, iar studenţii scriu în caiet ce aud. Este o pierdere de vreme acest stil de predare, 90% din cunoştinţele transmise în acest fel sînt inutile şi pot lipsi.
Cursurile trebuie să-i provoace pe studenţi la comunicare, la jocuri de rol, la socializare, la interacţiune şi intersubiectivitate. Şcoala este de fapt un act de socializare, de integrare a cunoştinţelor ştiinţifice în actul democratic al educaţiei. Profesorii au rolul să ţină discursuri provocatoare, să le ilustreze cu experienţe istorice, fără să ofere soluţii autoritare, dar să aibă în vedere că studenţii au propriile interese, că reprezintă grupuri sociale, că pornirile lor egoiste fac parte din natura umană.
Studenţii în şcoală îşi formează voinţa, se pun în relaţie, îşi exersează discursul despre lume, pe care îl vor promova ca principiu de organizare a societăţii. În ultimii ani, în numele libertăţii, se distruge libertatea. În numele democraţiei, se distruge democraţia. Împotriva anarhiei şi corectitudinii sociale, singurul mijloc de luptă este argumentul ştiinţific. Uşile universităţilor să fie deschise pentru controverse şi atunci vor apărea şi argumentele surprinzătoare şi convingătoare.
