După evenimentele din 1989 din România, am fost preocupați de imaginea noastră în lume. Îmi aduc aminte cât de neîndemânatici eram cu conturarea fotografiei care să placă și altora. Nu era o chestiune numai de onoare națională, ci, de felul în care era percepută România ca țară, depindea și relansarea noastră economică pe noua orbită a lumii. Până la urmă, era vorba de binele românilor. Dar cum ne dădeam seama ce păreri folositoare au alții despre noi? Recent am citit un document care merită știut. La treizeci de ani de la acele evenimente, Arhivele Naționale ale Regatului Unit au deschis corespondența, anterior secretizată, dintre ambasada britanică de la București și Ministerul de Externe de la Londra.
În iunie 1990, o delegație europeană ajunsă la București constata o atmosferă de depresie, frică, intimidare, suspiciune, deziluzie, lipsă de încredere. Sumbră imagine. Guvernul tocmai chemase minerii în Capitală pentru a reduce la tăcere opoziția. „În haine de lucru și căști sumbre, cu fețele înnegrite de funingine, minerii au preluat controlul pe bulevardul principal și în piața centrală a Bucureștiului,” scria atunci New York Times unui public internațional uimit. Îmi aduc aminte de acele zile când Valea Jiului s-a mutat în Capitală. Violențele au lăsat urme adânci. Aflam și noi cum se poate cuceri puterea într-o democrație mimată. Opoziția era formată din studenți, partide istorice, minorități și o parte din presă. Privea cu încredere spre Vest și spera că nu e totul pierdut. Dar guvernele din țările cu democrație consolidată din Occident nu prea manifestau interes pentru soarta României.
Evenimentele din iunie 1990 nu au făcut decât să adâncească suspiciunile europene. Ambasadorul britanic în România, Michael Atkinson, telegrafia la Londra că „grupările de vigilantes au înnegrit numele României și au generat indignare morală”. Îmi aduc aminte că imediat după incursiunea minerilor, autoritățile române au demarat turnee de justificare, activități de lobby, eforturi de a influența presa occidentală pentru a spăla rușinea lăsată de violența autorizată. Ambasadorul nostru la Bruxelles, Lazăr Comănescu, a avut întâlniri cu birocrații Consiliului Europei pentru a-și cere scuze și a-i liniști pe omologii săi, promițând că „astfel de accidente nu se vor mai întâmpla”.
Documentul desecretizat consemnează că misiunea Marii Britanii a ajuns la concluzia că nu sosise momentul pentru relansarea diplomatică cu România. Diplomații de la Londra cereau reforme. Echipa economică a lui Petre Roman era înconjurată de speranțe. Profilul generalului Stănculescu a ieșit în evidență pentru britanici. Care îl socoteau un jucător prooccidental. La întâlnirea generalului cu Atkinson s-a decantat imaginea că Stănculescu „nu este pe aceeași lungime de undă cu Iliescu”, dar nu-și dorește puterea pentru el. Londra era mai puțin entuziasmată de general decât ambasada de la București, socotindu-l „o figură intrigantă, cu un trecut tenebros și referințe democratice șubrede. Adrian Năstase, noul ministru de externe român, părea pentru britanici o figură interesantă, „versat în afacerile juridice internaționale, dar fără experiență în managementul birocratic sau diplomatic”.
Ambasadorul britanic considera opoziția puțin impresionantă și haotică. Conducerea partidelor istorice era văzută ca izolată și lipsită de legături cu cei tineri. Opoziția era decuplată de lumea rurală, mai liniștită și destul de critică față de manifestanții radicali. Intelectualii din România aveau reflexe franceze, „o castă separată și un potențial bloc de putere, fiind divizați și cu obiceiurile disidenței”, aprecia ambasada britanică. Imaginea internațională a țării noastre s-a colorat când guvernul de la București s-a aliniat Europei de Vest și Statelor Unite, când Irakul a invadat Kuweitul. Scopul era acela de a modifica percepția europeană, a obține asistență financiară și menținerea la putere.
Trei miliarde de dolari a pierdut, atunci, România alăturându-se embargoului petrolier împotriva Irakului. Ceea ce a contat cel mai mult în Occident a fost sprijinul Bucureștiului în criza Golfului. Ambasadorul a fost surprins că „euforia din 22 decembrie s-a evaporat și toată lumea se plânge de un gol moral și de o criză de societate.” Misiunea britanică în România consemnează că liderii minorității maghiare doreau „educație în limba maternă, universitate separată, ca asigurare împotriva erodării identității și culturii maghiare.” Oficialul britanic constata că România „este o țară industralizată, delapidată, care funcționa la nivel de subzistență.”
Cam asta era imaginea țării, pentru britanici, în urmă cu trei decenii. Este bine să știm de unde am plecat pe drumul deschiderii spre lume. Constatați și comparați!
