Satul și țăranul, ca om al rădăcinilor, sunt păstrătorii tradiției și sufletului românesc. Din păcate, schimbările și viteza acestora nu par a fi în favoarea satului. Pe de o parte, depopularea și îmbătrânirea acestuia, dar și criza morală, care nu-l ocolește, iar pe de alta, influența dinafară. Casa și poarta, costumul popular împrumută influențe, care alterează de multe ori tradiționalul. Chiar și bisericile de lemn sunt părăsite pentru cele de zid, ridicate de cele mai multe ori în coasta celor vechi. În România anului 2020, satul pare a trăi în realități paralele. Oamenii satului pleacă să lucreze pământurile altora, iar pe ale noastre le umplu mărăcinii. Unii se întorc, fiindcă nu mai au de lucru, dar par a nu se readapta la condiția satului românesc.
Dimensiunea firescului în care trăia țăranul român s-a estompat mult. Conștiința limitelor și smerenia, așișderea. Prins în organizări administrative, cele mai multe în defavoarea satului, observăm cum dispar casele vechi, cum se împuținează sau dispar țăranii, cum apare kitschul. Se simte nevoia acută de proiecte pentru protejarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural. Pentru conștientizarea locuitorilor Maramureșului de valoarea patrimoniului local, a tradiției și specificului local, pentru responsabilizarea acestora cu privire la importanța conservării, revitalizării și valorificării patrimoniului cultural și natural al județului.
Orice s-ar spune, tradiționalul reprezintă pașaportul cu care Maramureșul se legitimează în lume.
