Nici nu ştiu timpul şi clipa în care l-am cunoscut pe Mihai Olos. Înclin să cred că Mihai Olos m-a cunoscut prin întâlnirea cu tatăl meu în cetatea munţilor, în Pasul Prislop, la graniţa dintre Maramureş şi Bucovina. Mihai Olos a coborât dintr-o maşină să-i strângă mâna, într-o zi de toamnă, singurului om care păzea munţii. Şi care era tatăl meu. Din vorbă în vorbă, artistul i-a spus paznicului de munţi că el ridică, undeva în lume, un oraş universal şi i-a arătat o revistă cu desene după care meşterii vor proiecta oraşul respectiv. Paznicul munţilor i-a mulţumit pentru revista pe care i-a oferit-o artistul şi toată viaţa lui de acolo, cât a mai avut de trăit, a ţinut revista într-un dulăpior cu lucrurile lui cele mai de preţ. I-a spus atunci, cu puţină emoţie, că ar vrea să-i pună şi el o întrebare artistului. Şi l-a întrebat dacă nu cumva îl ştie pe fiul său risipitor, care scrie din când în când articole pe la ziarele din Baia Mare. Mare i-a fost mirarea când artistul Olos i-a spus că îl cunoaşte şi că este prieten cu el. Vizita lui Mihai Olos s-a prelungit în Pasul Prislop până a doua zi. A rămas să petreacă în jurul unui pahar cu afinată şi să-i spună omului din munţi secretul nodurilor pe care le ciopleşte în lemn. De câte ori m-am întors acasă, bătrânul meu mă întreba ce mai face omul cu oraşul universal. După moartea tatălui am deschis dulăpiorul în care îşi ţinea lucrurile şi din el am luat acasă revista „Arta” pe care i-a oferit-o, cu mulţi ani în urmă, cu autograf, artistul Mihai Olos.
Amintirile despre el sunt numeroase. Se răstoarnă una peste alta. Iniţial am crezut că voi scrie un singur articol de ziar. Însă, pe măsură ce mi-am adus aminte de artist, mi-am dat seama că sunt în faţa unui subiect pentru o carte.
Personaj de roman
Atât de mult m-a cucerit imaginea artistului Olos, încât în primele mele încercări literare l-am făcut personaj de roman. Avea doza aceea de nebunie pe care puţini artişti o au cu adevărat. Un fel de aură care se vede spre seară dacă ai norocul să fii în preajma lui. Atunci când se amestecă ziua cu noaptea poţi să-i vezi aura, cercul de lumină din jurul capului, cercul acela în care pictorii Renaşterii l-au înveşmântat pe Isus şi care poate fi văzut cu ochiul liber pe icoane. De atunci, de când l-am cunoscut pe Mihai Olos, toate icoanele cu Isus ţinute în casă revarsă strălucirea în momentul acela al zilei când se amestecă lumina cu întunericul, clipa aceea pe care iniţiaţii au numit-o azur. Mihai Olos avea această flacără, dar nu se lăsa privită decât de către copii. Sau, câteodată, se mai arăta şi tinerilor ce porneau pe drumul literaturii. În perioada aceea de azur, printr-un ciob de sticlă afumată, la flacăra unei lumânări puteai să-i vezi aura din jurul capului. Era ca şi când te-ai fi uitat la o eclipsă totală de Soare. Era perioada când Luna se aşeza perfect, cu toată măreţia ei, în faţa Soarelui. Era cercul acela de lumină pe care-l întâlnesc minerii în fundul pământului când dezgroapă filoanele de aur. Se zice că atunci mulţi au orbit. Şi că pe măsură ce aduceau din galerie metalul incandescent îşi recăpătau vederea. Dar cei ce s-au întâlnit cu aura metalelor în fundul pământului nu mai doreau să se întoarcă niciodată acolo. Se întorceau acasă şi dormeau mult. Zile întregi şi săptămâni la rând. Iar când se trezeau plecau să se înscrie în oraşul universal pe care îl proiecta de la o vreme artistul.
Mihai Olos m-a acceptat în atelierul lui. Mă lăsa să învăţ de la el nemurirea. Nu am stat mult, pentru că de la o vreme artistul a plecat în Germania. Eu îi purtam dorul ca unui frate mai mare plecat pe front în locul meu. Eram fericit când scriam despre Mihai Olos. Mă ascundeam în câte o cameră obscură de la parterul vechii Biblioteci judeţene şi atunci scriam ca şi cum aş fi fost bolnav de friguri. „Urmărea de sus mişcările profetului. Şi când acesta învârtea pana de gâscă în jurul capului ca să profeţească viitorul, meşterul arunca în profet cu puţinele cărămizi ce le avea pe schele. Papagalii tremurau. Îşi burzuluiau aripile şi închideau ochii. Meşterul râdea. Se scuturau scândurile cu el. I se răsturnau borcanele cu vopseaua şi curgeau în capul mulţimii care forfotea pe sub schele. Majoritatea erau pestriţi, era o adunătură pestriţă acolo. Şi meşterul cerea să i se aducă vin. Vorbea în versuri: «Rafael o fost nebun,/ Iar Picasso nu vă spun!» (Din romanul „Sărut pe o roată de tren”, Editura Gutinul, 1993).
Într-o zi de Florii
Era un început de primăvară, şi pe mine toate primăverile mă prindeau cu buzunarele goale. Îmi fixasem o întâlnire cu iubita pe o bancă, lângă Spânzurătoare. Ştiam că pe acolo va trece în ziua aceea artistul, că era zi de sărbătoare. Era ziua de Florii. Şi greco-catolicii se întâlneau la Statuia Ostaşului Român, de lângă stadion. Olos trecea pe străzile pustii şi se oprea sub ramurile unei sălcii bogate să asculte liturghia. Nu era un habotnic, dar avea o relaţie specială cu Dumnezeu, aşa cum o au mai toţi artiştii. Câteodată cânta alături de corul improvizat şi vocea lui baritonală îi acoperea pe ceilalţi, încât mai întotdeauna atrăgea atenţia preotului Mesaroş Simion. Preotul era mândru că cel mai de seamă artist al oraşului era enoriaşul bisericii sale. Înainte cu vreo 10 minute de a se termina serviciul religios, Mihai Olos pleca înapoi pe străzile oraşului. În duminica aceea purta pe umeri o ramură mare de mâţişori. Parcă mergea încovoiat sub greutatea acesteia. Dacă se întâlnea cu vreun trecător, îi oferea câte o crenguţă din ramura respectivă.
M-a văzut de departe. S-a apropiat de Spânzurătoare, s-a scotocit prin buzunare şi mi-a dat nişte bani. Mi-a lăsat ramura mie, ca s-o împart trecătorilor. Apoi el s-a grăbit să ajungă acasă. (Va urma)
