Astăzi, marele scriitor, academicianul Augustin Buzura împlineşte 77 de ani. Născut în Berinţa din părinţi ţărani pentru care toată viaţa a avut o reverenţă religioasă. Cel care îşi măsoară viaţa în cărţi nu în ani, care a călătorit prin lume tocmai să-şi înţeleagă mai bine locul în care s-a născut. Situează Maramureşul în centrul fiinţei. Adesea îmi spunea că Berinţa este un loc din care nu a plecat niciodată. Aici a învăţat prima lecţie după coborîrea din leagăn: munca. La trei ani îngrijea de vite, apoi a întors iarba după coasă sau strîngea firele de porumb tăiate la a doua sapă. A învăţat carte străbătînd drumul pe jos din Berinţa în Copalnic Mănăştur, deseori întîlnindu-se cu lupii. A ajuns medic psihiatru, dar a fost răpit definitiv de Literatură. Dumnezeu a vrut să ne dăruiască un mare scriitor, nu un bun ori foarte bun doctor. Toată viaţa mea am fost atent cum văd marile spirite locul în care au văzut lumina zilei. Augustin Buzura îmi este un spirit lămuritor. M-a făcut să ocolesc viziunea turistică despre Maramureş şi să caut să-i desluşesc profunzimile. Precum a-i înţelege un personaj complex. O lume refugiată în folclor unde poţi descoperi un univers aparte din care durerea, tragedia, umorul, bucuria şi moartea nu pot lipsi. Mi-a deschis ochii spre o lecţie de neuitat care face cît un tratat de istorie: „Am fost şi-om fi”. Adică spaţiul acesta este al Maramureşului dintotdeauna şi al acestor oameni va rămîne. L-au apărat cum au putut şi, indiferent, de stăpînii provizorii şi de presiunea unor dictaturi, spune scriitorul, şi-au păstrat obiceiurile, cultura, religia, miturile. Pentru academicianul Buzura, bărbaţii care au stat drept în istoria recentă sînt: Gavrilă Mihali Ştrifundă şi Deac Moşu din Bogdan Vodă.
Despre Maramureş a scris pagini răscolitoare. L-a cercetat, a vorbit cu victimele şi călăii locului, cu cei ce i-au păstrat tradiţiile, şi, fireşte, cu moartea care-i colinda prin minele de aur. Îmi mărturisea că în mintea lui toate întîmplările se petrec în două puncte fixe: Berinţa şi Baia Mare. Cînd a scris romanul „Feţele tăcerii” deşi acţiunea se desfăşoară în Răchiţele, în Apuseni, tot la peisajul din satul lui se gîndea. De aceea nu a plecat din Berinţa niciodată.
Nici în acea zi de 22 septembrie 1998, cînd se afla la Tokyo. Împlinea 60 de ani. Dorea să fie acasă cu ai lui. Dar trebuia să deschidă Anul cultural românesc în Japonia. Ziua aleasă de japonezi nu era negociabilă. Aşa că s-a împăcat cu gîndul că va fi departe. La ceremonie au participat prinţul Hitachi, prinţesa Hanoko, fostul premier Hata şi multe alte personalităţi. Protocolul ştiut şi-a urmat cursul. Deodată lumina s-a stins pe neaşteptate, în vreme ce asistenţa, mulţimea de japonezi şi români, cînta “Happy birthday to you”. Ca orice ardelean adevărat s-a gîndit că despre el este vorba. Între timp două foarte frumoase tinere japoneze care au început să-l îmbrace într-un costum roşu. Trecea un foarte important prag, în concepţia japoneză, intra într-o altă etapă a iniţierii în ale spiritului. Îmi spunea că atunci a rostit cel mai coerent discurs. Şi atunci, acolo, la Tokio, s-a gîndit şi a vorbit despre Berinţa natală. Zic şi eu precum cei pricepuţi: Augustin Buzura este unul dintre cei mai reprezentativi romancieri din literatura română postbelică. Opera dumisale ne stă la îndemînă. Mulţi ani cu sănătate, din partea Maramureşului!
