Ioan Voicu trăieşte pentru poezia sa. Om cu sănătatea şubredă şi de condiţie modestă, acest personaj pitoresc al Băii Mari se transfigurează, se sublimează prin baladele care îl individualizează în peisajul poeziei maramureşene. Versurile sale ajung la sufletul celor mulţi prin candoare, simplitate şi muzicalitate. Nu există iubitor de muzică folk care să nu ştie să fredoneze „Balada fulgerată de vânt”. „Graiul Maramureşului” îi urează poetului Ioan Voicu multă sănătate, viaţă lungă şi putere de muncă. La mulţi ani! (a.g.)
Mini-schiţă de portret
Poetul Ioan Voicu la 66 de ani
Timid-discret, Ioan Voicu oriunde şi oricând poartă de-a umăr o traistă fermecată, ţesută în Finteuşu Mic (satul său natal, unde la mijlocul lui octombrie ’49 a văzut lumina zilei). Are-ntrânsa numai şi numai poezii de seamă, unele chiar memorabile. Cum ar fi, de pildă, „Balada fulgerată de vânt”. Versuri cutremurătoare, antologice chiar: „Rău mă dor ochii, mă dor/ De durerea frunzelor/ Şi mă fac şi iar mă fac/ Vânt de brad şi vânt de fag/ Şi mă duc şi iar mă duc/ Până la izvor de nuc”.
Darnic în singurătatea sa misterioasă, Ioan Voicu ne-a oferit până acum trei volume de versuri: „Lacrima din palmă”, „Peste mine şarpele-nfloreşte” şi „Singurătatea culegătorului de iarbă”. Luate carte cu carte, ne dumirim că avem de-a face cu o voce distinctă în poezia contemporană. Pare a fi un poet monocord. Şi totuşi…
Pe versurile sale cantabile au „sărit” fel şi fel de interpreţi de muzică uşoară şi populară. Ba chiar şi manelişti. „Şacali” de azi pe mâine, cum se spune. Zadarnic. Atâta vreme cât ştiutorii de bunăcredinţă recunosc vocea distinctă a lui Vali Moldovan, cel care a „împins” pe culmea muzicii folk melodia la „Rău mă dor ochii, mă dor”, „veneticii” nu au decât să se ruşineze.
Voicule, rămâi în „bârlogul” tău. Noi îţi suntem alături. „La mulţi ani!” şi sănătate multă-multă. Condei fără odihnă!
Valeriu SABĂU
