În jurul Fusului lui Moş Pupăză

Interviu cu PETER HURLEY, irlandezul patriot de România
Pe Peter Hurley, irlandezul cu care m-am împrietenit de vreo 7 ani, de cum l-am văzut în Maramureşul şi lui drag, l-am reîntâlnit, în aceste zile, în municipiul dintre ape. N-am apucat bine să ne salutăm, că a şi venit o localnică, de l-a pupat şi felicitat pe Peter, pe care-l ştia nu doar de la Festivalurile organizate de el la Săpânţa, dar şi din superbele interviuri pe care le-a acordat unei (unor) televiziuni naţionale.
– Ce faci la Sighet, Peter Hurley?
-Am venit să particip la înmormântarea lui Moş Pupăză, pe care l-am cunoscut în 2010, la prima ediţie a Festivalului organizat la Săpânţa, Drumul lung spre Cimitirul Vesel. De atunci am ţinut legături strânse. L-am filmat, l-am înregistrat, am fost de Crăciun, la el acasă, în acel an. Anul trecut, chiar a fost personajul principal, ca să spun aşa, la  Săpânţa, unde a şi cântat mult, la ediţia festivalului, intitulată La umbra marelui Fus. Fusul din frasin, înalt de 5,5 metri a fost sculp­tat în atelierului meşterului Pupăză şi aşezat în mijlocul unei scenografii din lemn, realizată tot de el, împreună cu ginerele său şi echipa lor din Valea Stejarului. Totodată, la intrarea pe pajiştea unde s-a derulat festivalul, am montat o troiţă din stejar, sculptată tot de Moş Pupăză, cum îi plăcea  artistului popular  Pătru Godja – Pupăză să i se spună. În Moşul Pupăză am găsit un personaj iconic, remarcabil, monumental. Ceremonia înmormântării de la Valea Stejarului m-a impresionat profund. Am dăruit familiei îndoliate primul exemplar din Albumul Festivalului de la Săpânţa 2015. Acesta conţine zeci de imagini color din timpul pregătirilor, din timpul festivalului şi după. Două pagini sunt cu Moş Pupăză.
– De ce ai trimis o scrisoare noului prim-ministru?
– Conţinutul scrisorii nu este departe de ceea ce am vorbit până acum: conceptul de civilizaţie rurală a Europei şi lipsa de sprijin faţă de aceste comunităţi rurale, pe care le cunosc cel puţin de 6 ani, de când fac aceste festivaluri, mai ales în Maramureş. Nu am rezistat să nu-i aduc la cunoştinţă noului prim-ministru acest punct de vedere, domnia sa, în cunoştinţă de cauză, fiind capabil să pună piciorul în prag, să  recunoască faptul că zona rurală din România nu este doar producătoare de mâncare, de hrană. Zona rurală şi comunităţile de aici  trebuie privite şi prin rolul profund social, cultural, spiritual, de interes nu doar naţional, ci şi internaţional. Politicile practicate în România sunt importate! Dar ele sunt făcute pentru business, nu pentru comunităţi. Nu vreau să critic, dar am trăit pe propria-mi piele, la Săpânţa. De 6 ani, de când vin aici, nu s-a făcut nimic, decât o micro-hidrocentrală, electrică cu finanţare europeană, care face deservicii comunităţii şi mediului înconjurător. Pentru evenimentul organizat de mine am avut nevoie de 6 ani pentru a accesa fonduri europene. Mă lupt în continuare cu sistemul, pentru a mi se deconta banii pentru lucrurile făcute.
– A avut ecou scrisoarea?
– Nu ştiu, dar am fost de faţă când prim-vicepremierul Dâncu a recunoscut că avem în România rurală o comoară care trebuie protejată,  valorificată. Să îngrijim bogăţia pe care o avem. O civilizaţie care în Occident a dispărut de mult.
– Ce ai căutat la mitingurile din Bucureşti, toamna trecută?
– Am fost acolo din solidaritate, dar nu am fost de acord cu multe lucruri solicitate de mulţime. Eu nu am fost de acord cu schimbarea guvernului. Alţii au profitat politic şi au schimbat guvernul. Evenimentul  tragic a fost speculat. Ar fi nevoie de o anchetă independentă, făcută de specialişti din afara structurilor statale, care să cerceteze şi să întocmească un raport care ar elucida cazul. Nu poţi insinua că  incendiul a fost provocat, atâta timp cât nu ai dovezi!
– Pe cine reprezintă guvernul actual? Poporul a votat una şi guvernul e altul!
– Dar pe cine a trimis poporul în Parlament? Pe cine reprezintă cei din Parlament, care-şi votează pentru ei şi demnitari salarii şi pensii speciale?
Am fost cu oierii protestatari în interiorul Parlamentului, în decembrie. Este o distanţă între cer şi pământ între ce se întâmplă  acolo, în Parlament, şi ce e dincoace de gard, afară, în realitatea din teren!
– Oricum, tu nu ai treabă cu partidele.
– Nu sunt membru al nici unui partid, dar parcă aş vrea să mă înscriu în unul, dar nu există ceva pe placul meu.
– Anul acesta ce ţi-ai propus să faci?
– Mă lupt cu sentimentul (in)utilităţii în activitatea mea din ultimii 6 ani. Am avut vreun beneficiu? Unii au zis da, din moment ce noul prim-vicepremier, responsabil cu dezvoltarea regională, vorbeşte despre lucrurile pe care eu le-am abordat în aceşti ani, atunci înseamnă că demersurile mele au avut un impact. Dar, vorbele rămân vorbe! Hai să vedem nişte acţiuni. Cu siguranţă îmi doresc ca activitatea mea desfăşurată de 6 ani în Maramureş să aibă o continuitate. Dar continuitate nu poate exista dacă nu am şi sprijin aici. Nu poate avea continuitate dacă, aşa cum am păţit anul trecut, am căzut între două tabere în care era o luptă politică şi nimeni n-a vrut să mă ajute, pentru a nu se interpreta. Aşa că am picat la mijloc, fără nici un ajutor. În România avem nevoie de lucruri apolitice. Dar nici să faci ceva, cu banii tăi de acasă, nu este corect. Activităţile întreprinse de mine nu au fost de business, ci au fost acte culturale. Resursele financiare nu pot fi asigurate doar din surse private.
– Dacă nu erai tu, nimeni nu ar fi reuşit să ducă până la capăt ce ai început. Tu ai fost mereu pe baricade, la fiecare ediţie, zi şi noapte, Nu te-ai lăsat bătut. Pentru ce te-ai zbătut?
– Nu ştiu. Sunt o persoana foarte persistentă! Vreau să sprijin această civilizaţie rurală unică în Europa. Vreau ca ea să continue. Punct. La finalul fiecărei ediţii a festivalului am fost epuizat din toate punctele de vedere. Mi-au trebuit zile, săptămâni să îmi revin, să mă recompun  după „loviturile” primite pe parcursul bunelor mele intenţii. Oriunde, şi mai ales în România, dacă vrei să te ridici sau chiar te ridici, devii o ţintă sigură. Dacă un milion de oameni au acceptat o anumită situaţie, iar unul vine cu o idee novatoare, nefiind de acord cu starea în care se află milionul de oameni, atunci încerc să-i conving că altfel ar trebui să fie. Acest altfel cu siguranţă are o legătura cu o soluţie economică pentru sate. Nu ajutor de stat! Cum poţi câştiga un ban, dacă locuieşti în această zonă rurală, a Maramureşului? Foarte greu. În Săpânţa, de exemplu, circulă foarte puţini bani. Dacă faci abstracţie de banii care vin de la rudele care lucrează în străinătate, de acei care au chioşc sau vreo mică afacere, restul comunităţii este lipsită de bani. Comercializarea produselor realizate în sat este aproape zero. Comercializarea produselor ţărăneşti nu este sprijinită de loc cât trebuie, cât merită, prin politicile actuale ale statului. Asta a fost mesajul meu către domnul Cioloş.
– Vorbeai de două tabere politice, în care ai nimerit la Săpânţa. Dar în Irlanda, de unde ai venit în 1994, tu, catolic, nu ai avut probleme cu protestanţii? Acum, ca ortodox (ai 15 luni de când ai primit botezul Ortodox) te simţi mai bine? Eşti pe calea cea bună?
– Sunt acelaşi de dinainte: urc pe o altă cărare, dar  pe acelaşi deal. Şi înainte, şi în drumul meu pe jos, de la Săpânţa la Bucureşti, în decembrie 2013, am fost pe la toate bisericile şi m-am închinat la toate troiţele, indiferent de cult. Un conaţional mi-a  spus că  în Irlanda, Creştinismul a venit pe calea Ortodoxiei, în secolul V.
– Revenind la proiectul  cultural din Maramureş…
– Vreau să-l extind şi dincolo de graniţele Săpânţei. De altfel, în cele 6 ediţii, în fiecare an am făcut altceva sub aceeaşi umbrelă a Drumului Lung. Aş vrea să implic în eveniment mai multe sate şi mai mulţi muzicieni din străinătate, care să cânte împreună cu muzicienii locali, în aer liber, în grădini,  nu pe o scenă mare. Vreau să fac ceva care să-i ajute pe turişti să exploreze frumuseţile  naturale, existente. Am constatat că mergând din sat în sat, explorând pe jos, un vizitator poate descoperi mult mai mult. Vreau să creez o reţea de sate care pe timpul unui festival de 7 zile să se implice cu adevărat. Aş vrea să lucrez cu mai multe comunităţi rurale, care vor să facă ceva pentru ele, nu să vină alt­cineva, din afară. Eu pot să aduc muzicieni din afară, să conving ambasade şi instituţii culturale, pot să aduc un ban de ici, de acolo, pot să fac multe lucruri, dar singur nu merge! Am nevoie de nişte parteneriate. Interesant, pe mine, din administraţia publică din Maramureş nu m-a întrebat nimeni sau aproape nimeni: Noi ce pu­tem face pentru tine? Cum să te ajutăm? Ce idei ai? Cu Fusul de anul trecut, putem să facem un tur al satelor. Să organizăm în jurul Fusului lui Moş Pupăză jocul la şură, hora satului, dar nu să mă ocup singur de transportul şi montatul scenografiei, că  eu n-am nici măcar bicicletă! Noi putem să creăm un concept, în care  fiecare comunitate să devină într-o duminică, într-o zi de sărbătoare,  centrul atenţiei culturale. O provocare locală, în cadrul căreia oamenii să iasă în sat, vara asta, să se mândrească cu ceea ce au. Chiar dacă sunt şi lucruri cu care nu ne mândrim, sunt mai multe, sunt o sumedenie de care trebuie să fim mândri şi  pe care  trebuie să le promovăm pentru a nu pierde tradiţia. Fiecare sat poate pune amprenta existenţei sale unice în cadrul unor asemenea manifestări culturale periodice, fie şi anuale. Eu sunt dispus să lucrez cu orice comunitate care vrea să colaboreze cu mine, cu condiţia ca ei să ştie că nu vin cu bani de acasă. Când am auzit că a murit  Moş Pupăză, aveam 35 de lei în buzunar şi nu ştiam cum o să ajung, de la Bucureşti, la înmormântare. Mă gândeam să vin cu autostopul, calculând câte zile mi-ar trebui să ajung, dar marţi un prieten clujean care a reuşit să-mi vândă nişte cărţi ale mele, mi-a pus în cont 200 de lei şi am venit cu trenul!
– Trist!
– Nu trist! Bucurie! Am avut nevoie şi a apărut soluţia! Povestea asta tristă este încărcată şi cu multă speranţă. Ideile nu depind de bani, ci de voinţă şi speranţă, ideile bune împreună cu voinţa atrag şi resursele necesare!