Povestea Americii

În septembrie, anul trecut, când am fost la Ambasada americană pentru viză, am avut parte de un sfat încurajator. O funcţionară simpatică, frumoasă şi politicoasă, la micul interviu care se cere, a avut inspiraţia să mă întrebe ce profesie am. Când i-am spus că sunt jurnalist, mi-a urat drum bun pentru a-mi vedea familia şi mi-a sugerat să scriu o carte despre America în care voi ajunge. Despre America este greu să scrii o carte. Mai ales că s-au tipărit în lume câteva mii. Câteva aparţin unor jurnalişti şi scriitori români. De la Petru Comarnescu la Ioan Grigorescu. Ce să mai scriu eu în plus? Şi totuşi, mă încumet să caligrafiez secvenţe din timpul petrecut peste Ocean. Când am pus piciorul pe pământul american, am jurat să nu mă mir zadarnic, să nu transform uimirea în articol de ziar. Ci, cumpătat şi lucid, să descriu ce mă preocupă. Dacă m-aş întâlni cu Excelenţa Sa, Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite în România, i-aş spune că are o ţară care merită văzută, viguroasă. Acolo, în ultimele trei veacuri s-au adunat cine vrei şi cine nu vrei. Sunt oameni avuţi de nu-şi încap în piele, dar şi periferia despre care se vorbeşte mai puţin. Legile sunt aspre, de aceea naţiunea este ţinută laolaltă. Se mai împuşcă ca-n filmele comerciale cu cowboy. America, văzută de aproape, este o ţară a contrastelor şi apoi a multor posibilităţi. Este cea mai puternică ţară din lume. Am văzut multe prin America, Excelenţă, dar nu prea aş aduce multe răsaduri să plantez pe la noi. Dintr-un singur motiv: ce aduci de acolo nu se prinde aici repede. Alt sol, altă climă, alţi oameni. Ce schimbăm? E adevărat, America a impus o viteză lumii. Dar nu toţi avem acelaşi antrenament istoric. De aceea, dacă m-aş întâlni cu Excelenţa Sa, nu aş ezita să remarc că recent a făcut o declaraţie surprinzătoare. I-a îndrumat pe români să-i primească pe refugiaţii musulmani cu braţele deschise, să nu considere acest lucru o potenţială povară pentru societate, ci o potenţială resursă. Cei care-şi caută o casă nouă, zice domnul Klemm, aduc cu ei energie şi idei, spirit antreprenorial şi entuziasm. Şi ca să nu vorbiţi în deşert, vă daţi pe Dumneavoastră ca exemplu. Sunteţi american de prima generaţie. Tatăl a emigrat din Germania şi a mers să lucreze în Michigan. Acolo, şi-a creat o viaţă. Şi-a întemeiat o familie. S-a implicat în comunitatea sa şi a fost un cetăţean patriot. Aveţi dreptate. Povestea Americii nu seamănă cu povestea României. Ca să nu comentez eu, vă las să cugetaţi în continuare. Cu siguranţă, ziceţi, poate fi înfricoşător să primeşti noi imigranţi, mai ales în număr mare. Ce se va întâmpla dacă nu se acomodează, dacă vor sufoca serviciile sociale, financiare sau medicale, dacă iau locurile de muncă ale unor oameni care sunt aici de ani de zile? Există multe necunoscute. Dar să nu uităm că unele dintre cele mai mari contribuţii ale Americii la societate s-au datorat imi­granţilor. Îndemnaţi locuitorii acestei minunate ţări, România, cu o îndelungată istorie şi o foarte mare diversitate, să îi primească pe emigranţi şi să-i ajute să fie musulmani şi români. Dar nu ne spuneţi o noutate. Avem musulmani. Câţiva mai pot veni. Dar nu răsturnând ce-a mai rămas din acest popor. Cu rânduială. Nu cu dictat elegant. Că un ambasador nu vorbeşte de capul lui. Imi­granţii sunt o poveste românească, eventual europeană. În România, deocamdată, nu putem construi o societate de tip american. Mai lăsaţi-ne răgaz. Nu vedeţi ce se întâmplă în Franţa, în Anglia, în Ungaria ori Polonia? Ne-aţi spus povestea Americii. Ţară în care copiii învaţă la şcoală că părintele fondator George Washington nu a minţit niciodată.