Trecerea anilor, în percepţia personală, arareori o simţi cum face „văgăună” în tine. Perversă abatere de la logica speranţei, eşti tentat să etichetezi; anii trec mult prea repede, „discret stîrnind dureroase aduceri aminte”, constată, aproape sentenţios şi nu mai puţin dramatic, şi poetul Echim Vancea. Şi nu uită că „În satul Năneşti/ buletinul de ştiri/ cade greu în tăcerea hotarelor”, cum mie mi-e dor „şi de curtea şcolii primare/ dar de sat mi-e dor cel mai tare”. Două moduri de a privi /aminti acelaşi topos existenţial, comun originii noastre, leagăn al prunciei şi al logodirii cu cuvîntul; liantul prim şi neînlocuibil al unei „poveşti de-o viaţă”. Parcă cineva ne-a prescris multe experienţe comune: în aceeaşi clasă timp de 12 ani, în şcoala primară şi la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet. În anii adolescenţei, sub impulsul aceloraşi dascăli (unii de neuitat) ne-am învins timidităţile rurale, adaptîndu-ne cu dificultate unei urbanităţi cenuşii, deloc confortabilă. Cum de incertitudinile noastre nu depindea nimic, ne-a salvat poezia şi prietenia cu Gheorghe Pârja, Andrei Făt, Marin Slujeru, Ileana Mihai etc., atent încurajaţi de poetul Gheorghe Chivu, prof. Eracle Titircă, Ion Ardeleanu-Mecena, Ion Ardeleanu Pruncu, care au sesizat în noi posibili soldaţi ai poeziei. Cenaclul de fiecare marţi seara devenise instituţia protectoare libertăţii de creaţie, utopia noastră intimă, în opoziţie cu un regim politic ce-şi propunea ca strategie să confişte „inima şi versul”. Timpul a confirmat, fiecare construindu-ne un destin din care poezia nu lipseşte, nici prietenia. Împreună cu unii dintre cei amintiţi, şi alţii, ne-am regăsit mai tîrziu în proiecte instituţionale şi culturale comune, dintre care Festivalul Naţional de Poezie rămîne o adresă specială în biografia noastră şi o consacrare a Sighetului în geografia poeziei româneşti contemporane. În armată am fost recrutaţi deodată, şi după o petrecere în spiritul tradiţiei, la casa lui din Năneşti, ne-am îmbarcat în căruţe în 19 octombrie 1970 spre gara Sighet, împreună cu Pârja şi fratele Vasile, spre destinaţii încă necunoscute de noi. Secret militar, se zicea! După perioada de cătănie, mi-am început activitatea la Biblioteca municipală, fratele Vasile la Muzeu, el, pedagog pe la Liceul forestier, căruia i se mai zicea Castelanul, iar Gheorghe Pârja devine învăţător la Breb. Se transferă la Casa de Cultură şi din 1995 am devenit colegi la Biblioteca municipală, iar din 1997 îmi succede ca director pînă în prezent. În memoria regretatului nostru prieten, criticul literar Laurenţiu Ulici, din iniţiativa lui Echim, Biblioteca municipală îi poartă numele, semn că prieteniile autentice şi recunoştinţa transcend vieţilor uneori prea repede trecătoare.
În adolescenţă şi tinereţe, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu el, părea mai degrabă un timid, un interiorizat în căutarea sinelui. Dar la maturitate a convertit această trăsătură intimă a personalităţii şi a redefinit-o: „Timiditatea este o armă/ cine ştie să o folosească/ poate cuceri lumea”. Astfel Echim a cucerit teritoriul literaturii, dovadă numărul impresionant de cărţi de poezie, de interviuri, eseuri. Şi-a înfiinţat propria editură, ce-i poartă numele. Este şi primul meu editor. Sînt doar cîteva exemple de experienţe intelectuale şi existenţiale comune, arareori întîlnite.
Critici literari prestigioşi, poeţi din toate generaţiile au consemnat că debutul lui „se înscrie printre cele mai izbutite ale sărăcăciosului an 1990 (Horia Gârbea) şi că „scrie o poezie aspră, îmbrăcată în haină de lucru” (Mircea Petean), iar „discursul său mizează pe figurile imaginarului, fără a fi numaidecît metaforizant, şi pe oralitate, fără a fi numaidecît colocvial”. (Laurenţiu Ulici). Poetul ieşean Casian Maria Spiridon vede în Echim Vancea un „condamnat la poezie, cum alţii la galere …”. Prestigiosul critic literar Gheorghe Grigurcu, lecturîndu-i opera poetică, îşi ia „răsplata prin descoperirea nu doar a unui timbru unitar, ci şi a unor versuri concentrate, ce contrabalansează revărsarea uneori excesivă a textului … Avem impresia că efortul de a căuta al unui autor cu har aparţine el însuşi poeziei”. Convingător.
Pentru unii, uneori, Echim pare/este o persoană incomodă. În esenţă el este un orgolios cu măsură, niciodată vanitos, conştient de valoarea şi munca sa, refuză clişeele şi în literatură şi în viaţa socială, conduitele de conjunctură şi frazele encomiastice. Este mînios uneori, dar repede iertător, generos întotdeauna şi capabil de empatie. Dovadă titlul volumului de versuri Eu, Celălalt.
Pentru mine, pentru fratele Vasile, omul şi poetul Echim Vancea sînt nedisociabili, constituie o singură identitate: ECHIM, consăteanul, prietenul de o viaţă, a cărui tenacitate, ca trăsătură de caracter, a fost validată îndeosebi în şi prin modalitatea în care şi-a asumat condiţia de poet, care presupune înainte de toate să-ţi pui viaţa în poezie şi poezia în viaţă.
La Mulţi Ani, şi multă sănătate, Echim!
Gheorghe Mihai BÂRLEA
