La redacţie a venit un cetăţean din Ţara Lăpuşului, cu o cerere ciudată, nebunească: să-l ajutăm în lupta sa cu o vrăjitoare din sat, de ani de zile fiind victima acestei femei care lucrează cu Necuratul. I-am ascultat fiecare cuvînt şi l-am răsucit pe toate feţele, are probleme de sănătate mintală, pînă şi moartea fiului său o pune pe seama vrăjilor. L-am sfătuit cum am putut, iar drept mulţumire ţăranul ne-a lăsat pe masă un clop de nuci şi a plecat spre piaţă. Oamenii sînt fragili la atacurile psihologice, iar politicienii nu fac excepţie, scapă de orice responsabilitate asupra faptelor cu argumentul că nu s-a putut face, că flacăra violet a căzut asupra lor… Fără să aşteptăm nuci, concluzia este că răul uşor se face, iar binele greu!
Este la îndemîna oricui să-i certe pe ceilalţi oameni, să le găsească defecte, să-i critice, să-i combată vehement. Nu ai nici o satisfacţie cînd îl acuzi brutal pe adversarul politic, mai mult îl întărîţi şi va replica pe la spate cu prima ocazie. Pentru a-l învinge, trebuie să se recunoască învins, să accepte a fost înfrînt. Are deci nevoie de alte arme decît de vorbele negative, mai degrabă insultătoare decît adevărate. Nu putem neglija faptul că viaţa este de obicei o continuă luptă cu noi înşine, iar cînd trebuie să îi înfrunţi şi pe cei din jur, atunci zilele sînt un calvar prin care trece fiul omului. Nici Isus Cristos n-a reuşit să-i creştineze pe concetăţenii săi, ci pe alţii, a lămurit o lume întreagă, dar pe-ai săi nu.
Politicienii nu reuşesc să-i convingă pe alegători că ştiu ce vor – deocamdată, mai degrabă credem că există vrăjitori decît că aceşti oameni sus-puşi vor să ajute ţara, nu pe ei înşişi. Binele invocat se face cu efort, cu dificultate. Răul este însă mai la îndemînă, votezi o lege fără să o citeşti, insulţi un contracandidat, arunci cu o piatră în geam… Pentru progres, trebuie să te războieşti în primul rînd cu tine însuţi. Cetăţeanul din Lăpuş nu va ieşi niciodată din încleştarea cu el însuşi, însă politicienii au această şansă. Nu este de înţeles de ce văd negru înaintea ochilor, de ce ocolesc adevărul pe care îl recunoaştem ca binele comun, al celor mulţi, binele poporului celui mare.
Ne-am aştepta ca preşedintele ţării să frecventeze aceste principii, dar el se ciorovăieşte cu umbrele şi îi vine la îndemînă să excludă, să divizeze, să spună nu, decît să includă, să adune, să afirme… Ne referim la preşedinte pentru că Excelenţa Sa este acum model pentru români. A scris două cărţi în perioada de cînd este preşedinte, dovadă că are gîndul mai mult la el însuşi, la veniturile pe care le obţine pe aceste şiruri de cuvinte. Dacă ar fi rămas profesor de fizică, ar fi putut publica şi zece cărţi şi tot n-ar interesa pe nimeni, cu toate că ar fi sincere, spre deosebire de cele de acum. În tot ce face, preşedintele parcă are în vizor să iasă bine pentru al doilea mandat, în cele mai subtile momente tăcerea sa fiind mai relevantă decît discursul.
Se apropie alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016 şi sub aceleaşi exigenţe îi judecăm şi pe candidaţi. Unii ne vorbesc despre ei înşişi (nu sînt cunoscuţi de alegători), alţii abordează generalităţi, cîţiva îşi dau silinţa să ajungă la adevăratele probleme pe care le are cetăţeanul şi ţara. Ar trebui să fie interesaţi de un singur lucru, să separe multele feţe ale răului cu care ne confruntăm zi de zi de faţa singură a binelui obştesc şi să i se dedice cu tot sufletul, prin neglijarea de sine. Politicienii trebuie să dea totul pentru a avea totul – precum a făcut cetăţeanul vrăjit.
