Un decembrie cenuşiu

Stă scris în calendar că  decembrie este o lună de iarnă, de obicei sinonimă cu frigul şi albul zăpezii. Dacă îmi permit nostalgii care nu provoacă lacrimi, sunt tocmai cele venite din partea ninsorii. Nu concep copilărie fără misterul zăpezii. Cei născuţi la ţară, am trăit profund ierni învelite în sărbători creştine.
De la Colindul cu îngerii din stea, la Viflaimul cu magii vestitori. Prin vreme, decembrie mi-a marcat biografia cu borne negre. Care au fost încercări prin care trebuie să treacă pământeanul. Că îţi vine în minte pilda cu înţelesul poverii: nu da omului cât poate duce!
De o vreme încoace, decembrie a devenit o lună cenuşie pentru mine. Distanţa până la culoarea neagră este tocmai torţa de speranţă care trebuie să ne ardă în suflet, chiar în bătaia crivăţului. Primul steag negru s-a întâmplat să-mi fluture în preajmă într-un decembrie, a treia zi de Crăciun. Apoi, într-un 13 decembrie, în urmă cu 33 de ani, când se stingea din viaţă marele poet Nichita Stănescu. Omul a lăsat urme nobile ale prieteniei în Maramureş, iar poezia lui a devenit uriaşă, cum creştea pe vremuri în cuptorul mamei pâinea de Crăciun.
Cât i-am fost aproape în călătoriile sale prin Nord, mi-am dat seama că Nichita a făcut un pariu între o lume ce apunea şi una ce nu putea să se nască. De aceea, când s-a uimit în Maramureş, a scris: „Au pus prea mulţi îngeri într-o singură căruţă/ Şi ea s-a spart/ Şi şinele de la roţi s-au întins/ Şi au devenit râuri de fier/ Şi spiţele de la roţi/ S-au adunat în jurul osiei lumii.”
Ca să gândească despre Nord, chiar în anul morţii, de ziua lui de naştere, Nichita spunea: „Maramureşul, după părerea mea, este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume, pe care am putut să le văd vreodată!” Cum să nu preţuieşti un om cumsecade, care îţi intră în casă şi se bucură de podoabele ei? Şi a întrebat-o pe mama, la vederea singurătăţii ei, unde este tata, pe care l-a cunoscut în prima lui călătorie. Îi spun poetului născut în martie că tata s-a mutat în lumea celor drepţi într-un decembrie, a treia zi de Crăciun.
Supleţea gânditoare a poetului s-a făcut tăcere, ca o lacrimă pe obraz. Nu ştiam atunci că luna decembrie va fi şi pogorârea lui Nichita în pământ, cu o cruce din Maramureş la căpătâi. Tot în luna decembrie s-a stins şi mama Floarea, ea fiind partea de lumină dunăreană pentru fiica noastră Ioana. În urmă cu o săptămână, în dimineaţa zile de Sf. Nicolae, Mama Doca m-a privit, şi ea, pentru ultima oară. Alături, sora Maria.
Acum nu am puterea evocării mamei. După coborârea în mormânt, lângă tata, mi-am adus aminte de un text sadovenian, învăţat la şcoală. Se intitula: Un om necăjit. Copilul, întrebat de un trecător de ce este abătut, i-a răspuns: „Apoi, nu ştii, eu nu am mamă. A murit în postul Crăciunului, când s-a făcut iarnă.” Nu credeam că această frază, care m-a urmărit toată viaţa, mi se va potrivi chiar mie.
Ziceam că nu am puterea evocării. Am apelat la un text al Anei Blandiana, scris în luna august pentru revista „Cronica satului Deseşti”: „N-o să uit niciodată, cum Mama Doca, gazda care avea să umple paharele şi masa cu bunătăţi, m-a dus mai întâi în odaia din faţă a casei ei bătrâneşti şi mi-a arătat, deschizând larg uşile dulapurilor de lemn vechi, o stivă întreagă de cămăşi adevărate, cusute cu modele ancestrale, pe pânză ţărănească, aspră la pipăit şi parcă neînduplecată.” Şi aşa mai departe…
M-am oprit brusc. Ana Blandiana, care scria despre mama, mai zilele trecute a făcut următorul anunţ: „Nu credeam să învăţ să anunţ vreodată moartea soţului meu, Romulus Rusan, omul pe care l-am iubit mai mult de o jumătate de secol şi fără dragostea căruia cu siguranţă nu aş fi supravieţuit.”
Da, prietenul Romulus Rusan! Cel care a călcat şi el pe covorul de iarbă, în Deseşti, şi s-a implicat jertfitor în construcţia Memorialului de la Sighet.
Da, un decembrie cenuşiu. Straniu, cum destinul a ţesut acest covor de viaţă şi de moarte, în luna decembrie, în care culorile au fost când aprinse, dar mai ales cenuşii. Fie acest text o îngânare de rugăciune pentru felul în care cei evocaţi aici şi-au dus povara şi curăţia vieţii printre oameni!