A trecut la cele eterne fratele meu Vasile Bârlea, cu care, alături de Ghiţă am mâncat trei ani, pe aceeaşi masă şi peste 50 de ani am fost ,,ca trei brazi într-o tulpină”.
Sunt mândru că pot spune, cu toată gura: fraţii Bârlea au fost şi fraţii mei.
La fel ca Ghiţă, Vasile a fost un om cu vocaţia prieteniei, pe care a alimentat-o constant, cu o generozitate care uneori te cutremura.
I-am fost confident în lecturile măştilor, pe care o viaţă şi-a exersat fineţea spiritului. Omul acesta ştia să ne citească sub masca pe care mulţi ne-o punem zilnic, pentru a-i obtura pe cei care încearcă să ne privească mai atent apele adânci în care, de fapt, avem adevăratele tuşe ale profilului nostru. Decripta, demasca, decoda zilnic, infatuaţi, aroganţi, histrioni şi se tăvălea pe jos de râs când reuşea să te dezgolescă, să te pipăie exact pe ceea ce tu voiai să ascunzi. Atunci începea actul doi al piesei, simula că n-a văzut nimic din ce încercai să ascunzi, că eşti aşa cum vrei tu să pari si te lăsa să crezi că i-ai păcălit pe toţi. A fost de asemenea un lector excelent al meandrelor realului căruia îi intuia atât miresmele cât şi miasmele, de primele bucurându-se cu imaginaţia hedonistului, pe ultimele privindu-le cu condescendenţa celui care înţelege că lumea este o luptă a contrariilor.
Spirit ludic ştia să se bucure de frumuseţile universului, văzând lumi mirobolante acolo unde alţii nu vedeau decât realitate ternă şi, Doamne! cum ştia să pună lumina pe lucruri când acestea oboseau sub stratul de zgură şi praf.
Râdea în hohote uneori de feţele histrionice ale realităţii, dar niciodată cu răutate, ci cu bonomie, cu înţelegere, cu compasiune. Ştia bine că omul – nufăr, îşi are rădăcinile şi în vâscozitatea negrului mâl, chiar dacă lumina corolei o împrumuta din înaltul cerului.
Deşi copil de ţăran, (Ce mamă, Dumnezeule!) avea în codul lui genetic gena generozităţii unui nabab oriental.
Multe i se vor ierta, că mult(e) a iubit.
S-a strămutat la oraş de la sat cam pe la 14 ani, dar i-au fost suficienţi cei 14 ani ca toată viaţa să poarte în el chipul de lumină al satului şi valorile lui: port, obiceiuri, tradiţii, folclor, şi armonioasei arhitecturi rurale să-i dedice întreaga perioadă a maturităţii, perioadă în care a încercat şi a reuşit să încetinească surparea în ruină a multor bisericuţe de lemn, în care (mi-a spus de multe ori) el auzea rugăciunile cutremurate ale sfinţilor anonimi. De aceea acum când trece prin vămile cerului, nu trece singur şi gol, ci însoţit de litania blândă a multor clopote cărora le-a dezlegat limba.
Om de o cultură (plastică, muzicală, literară) deosebită şi-a dat nu o dată obolul pentru susţinerea ei. Deşi era un restaurator de biserici renumit, nu lipsea niciodată de la o seară de poezie sau de la o expoziţie plastică. Era atât de prezent în lumea literară, încât unii îl confundau cu fratele lui geamăn, cu Ghiţă. Oare greşeau mult?
Prof. Andrei Făt
