Am în vedere cartea monumentală a domnului dr. Laurenţiu Batin intitulată Armata şi Biserica Ortodoxă în Maramureşul interbelic (Editura Limes, 2016), două volume mari, de peste şapte sute de pagini fiecare, conţinând totodată peste o mie de ilustraţii, fotografii din epocă şi facsimile după documente.
Este vorba de un segment scurt la scara istoriei, de doar două decenii, dar plin de evoluţii dramatice din istoria Maramureşului, perioada interbelică, atunci când după Unirea cu Regatul României de la 1 Decembrie 1918, pentru Transilvania în ansamblu şi pentru Maramureş în special, pentru Maramureşul zis „Istoric” de la nord de Munţii Ţibleş – Gutâi cu reşedinţa la Sighet, judeţ de graniţă fiind, s-a pus problema nu doar a formării unei administraţii româneşti şi a organizării sistemului de învăţământ în concordanţă cu cel din vechiul Regat, ci şi a structurării apărării militare a acestei provincii proaspăt unită cu patria-mamă, precum şi a unei unificări de ordinul mentalităţilor culturale, spirituale şi religioase. Pentru că, oricât ar părea de curios, partidele istorice româneşti din perioada interbelică aveau, totuşi, ceea ce se cheamă azi un „proiect de ţară” în raport cu Ardealul, care consta în ceea ce s-a numit atunci nevoia de a crea un „suflet românesc”.
Un interes aparte îl pot suscita evoluţiile de ordin religios–confesional în Maramureşul interbelic. În secolele XVIII – XIX românii din Maramureş au fost trecuţi, într-un fel sau altul, aproape în totalitate la confesiunea greco-catolică, cu excepţia existenţei unor parohii ortodoxe române încă de pe vremea Austro-Ungariei în sate româneşti precum Săcel sau Dragomireşti. Însă după Unirea de la 1 decembrie 1918 s-a creat în mod obiectiv un complex de factori care au determinat reînvierea Ortodoxiei în Maramureş imediat după Primul Război Mondial, deci o Ortodoxie care nu a fost „adusă de către comunişti”, ci mult mai-nainte, ca o consecinţă a făuririi României Mari, evoluţie care a culminat cu înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului cu sediul la Sighet, în 1936, Episcopie desfiinţată cu înverşunare la scurtă vreme, în două rânduri, o dată desfiinţată de către administraţiua horthystă în 1940, şi a doua oară de către regimul comunist în 1948.
Câteva cauze care au dus la renaşterea Ortodoxiei aici, într-o enumerare aproximativ cronologică, ar fi (a) legătura permanentă a unor ortodocşi din zonă cu instituţii ortodoxe din afara Maramureşului, cu biserici şi mănăstiri din Moldova şi din Ardeal, pelerinaje la mănăstirile din Bucovina (de exemplu Mănăstirea de la Moisei era metoc al Mănăstirii Putna) etc.; (b) arondarea parohiilor greco-catolice din Maramureş la nou-înfiinţata Episcopie Greco-Catolică de la Hajdudorog (Ungaria) începând cu anul 1913, Episcopie care tipărea cărţi de slujbă numai în limba maghiară şi care avea misiunea de a-i maghiariza prin biserică pe românii, rutenii şi slovenii din Austro-Ungaria; (c) venirea şi în Maramureş, din vechiul Regat, a unui număr mare de reprezentanţi ai noului stat: cadre ale ale Armatei, grăniceri, jandarmi, învăţători, funcţionari ai aparatului administrativ cu familiile lor, toţi de confesiune ortodoxă; (d) comportamentul unor preoţi uniţi de a cere de la credincioşi contribuţii fixe mari la bugetul parohiilor şi de a practica tarife („stole”) foarte mari pentru serviciile religioase, iar în caz că enoriaşul nu putea plăti, acesta era târât de către preot în judecăţi, pentru recuperarea datoriei, împreună cu o dobândă cămătărească.
Acolo unde au fost înfiinţate după 1918, parohiile ortodoxe din Maramureşul Istoric erau toate sărace, lipsite de biserici, de case parohiale, de terenuri şi de salarii pentru întreţinerea preoţilor. Multe lăcaşuri bisericeşti s-au ridicat cu ajutorul Armatei Regale Române, prin contribuţia financiară a ofiţerilor şi prin munca cu braţele a soldaţilor.
Cartea domnului dr. Laurenţiu Batin are meritul cu adevărat extraordinar de a fi prima cercetare la cele mai bune standarde ştiinţifice a acestei perioade din istoria Maramureşului, centrată pe aceste două instituţii fundamentale, Armata şi Biserica. Materialul documentar este impresionant, sunt utilizate mii de documente şi ilustraţii inedite, din izvoare care nu sunt accesibile cercetătorului de rând, din Arhivele Ministerului de Interne de la Piteşti, din Arhivele judeţene, din Arhivele protopopiatelor ortodoxe şi greco-catolice din Maramureş (autorul fiind şi fost ofiţer MI şi actual deputat în Adunarea Eparhială a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului), precum şi din colecţiile publicaţiilor locale din acea vreme. Avem în faţă, foarte probabil, o cercetare exhaustivă în sensul propriu al termenului.
Nicolae IUGA
