Am trecut recent prin Moisei şi am fost sincer bucuros că am văzut Monumentul Eroilor pus în ecuaţia respectului. O solemnă poartă maramureşeană, aleea, ca un spaţiu de meditaţie iar statuile recondiţionate. Acolo mi-am adus aminte de ultimul martor al acuzării al masacrului de la Moisei. Pînă să ajung la el trebuie rememorate întîmplările triste din acel an 1944. Unităţi militare maghiare (unii spun şi nemţeşti) se aflau în retragere prin Transilvania de Nord. Prin luna mai, numeroşi locuitori ai satelor din Cîmpia Transilvaniei au primit ordin de chemare la concentrare. În comuna Moisei au fost aduşi cîteva sute pentru construcţia de cazemate, tranşee, drumuri strategice. În acea perioadă s-au făcut cazemate pe Dealul Jurchii şi Deluţ. S-au defrişat pădurile pentru a observa mai bine inamicul. Moiseiul a fost pregătit ca linie a doua de front, prima linie de rezistenţă era considerată Pasul Prislop. Trupele hortyste prevedeau o puternică rezistenţă în zonă. Maramureşul, ca şi întreaga Transilvanie ruptă din trupul ţării, erau teritorii extrem de agitate. După întoarcerea armelor trupele române încep luptele pentru recîştigarea Transilvaniei de Nord alături de sovietici. Trupele maghiare, în retragere pe Valea Izei, au ucis 29 de români într-o casă de lemn aflată la marginea comunei. Masacrul s-a întîmplat pe la orele 15. În aceeaşi noapte au fost incendiate peste 300 de case. Vremea a trecut. Istoria s-a mai liniştit. Eu am învăţat să iert dar să nu uit. Sculptorul Vida Gheza, ştiu că la sugestia lui Geo Bogza, a ridicat celebrul monument. Întîi în lemn apoi dăltuit în piatră: 12 figuri – 2 chipuri omeneşti şi zece măşti tradiţionale maramureşene. Care fiecare are tîlcul ei. De pildă prima mască spune: să nu se mai tragă în oameni nevinovaţi. Acolo, pe treptele monumentului, frumos restaurat, mi-am amintit că într-o împrejurare din trecut l-am întîlnit pe ultimul martor al acelui masacru. Se numea Vasile Petean din satul Palatca, judeţul Cluj. A venit de mai multe ori la Moisei. Profesorul moiseian Gheorghe Coman a scris o carte emoţionantă despre eveniment care ar merita republicată (Pe urmele eroilor de la Moisei). Vasile Petean a devenit un ultim martor al acuzării. A spus adevărul despre Moisei, deoarece, atunci, era singurul supravieţuitor din casa morţii. Mărturisirile lui au devenit acuzare pentru crima celor ce doreau să vadă libertatea cu cîteva luni mai devreme. Cum spuneam, şi el se afla în Munţii Maramureşului, într-o companie de muncă forţată. Au evadat. Au fost prinşi şi aduşi în lagărul de la Vişeu de Sus unde au stat 21 de zile. Dintr-un articol din presa vremii am reţinut mărturisirile lui Vasile Petean: „În ziua de 14 octombrie 1944 cam pe la orele 12-13, sîmbătă, eu cu încă 30 de camarazi am fost duşi cu un camion spre Borşa. Ne-au băgat într-o casă. Ni s-a ordonat să ne culcăm la pămînt. Apoi au tras pe fereastră şi pe uşă cu armele automate cam vreo 5 minute. Apoi ne-au căutat, lovind cu baioneta în noi să vadă dacă mai trăim. Au vrut să aprindă casa dar nu li s-a aprins bricheta. Eu am fost împuşcat în cap şi în umăr. Sîngele era în casă de patru degete. Eu am stat între morţi pînă a doua zi cînd am zis: măi fraţilor, care mai trăiţi? Nu a răspuns nimeni.” Vasile Petean a ieşit pe fereastră, a trecut apa Vişeului. A plecat spre casă. În drum spre casă s-a oprit la casa soţiei lui Gheorghe Grad spunîndu-i că soţului ei e mort. Apoi a purtat cu el mărturia fiecărui camarad împuşcat la Moisei. Vasile Petean, un ţăran cu cîteva clase primare a devenit un martor al istoriei. A păstrat pînă pe patul morţii plumbii în cap şi în umăr. Ultimul supravieţuitor al masacrului de la Moisei a făcut 78 de ani plecînd dintre noi în urmă cu trei decenii într-un început de aprilie. Ştiţi cîte trepte are monumentul de la Moisei? Vida Gheza spunea profesorului Coman: „Cele 44 de trepte semnifică anul în care au fost împuşcaţi cei 29 de oameni nevinovaţi”. Aşa mi-am adus aminte de Vasile Petean şi de semnificaţia celei de-a zecea măşti: să nu mai existe lagăre ale morţii! Cum spuneam: am învăţat să iert dar să nu uit. De frica zicalei: cei ce uită istoria riscă să o repete!
