Din Calcutta spre Dharamshala, ţinta călătoriei noastre în India, am preferat să mergem cu maşina şi nu cu avionul pentru că în felul acesta puteam pătrunde mai bine în adevărata lume indiană, pe atât de plină de fascinaţie şi mister pe cât este de diferită de lumea noastră. În India, ca în mai toate ţările foste colonii engleze, se conduce pe partea stângă.
Nu se circulă neglijent ci mai degrabă haotic; nu după reguli prestabilite ci după instinct. Nimeni nu semnalizează vreo depăşire iar a te opri cu calul pe autostradă între două benzi e un lucru absolut normal, la fel de normal ca prezenţa unui tractor oprit în repaos pe banda de depăşire. Să claxonezi prin părţile acestea e considerată o formă de curtoazie, ba mai mult importanţa claxonului are aici o amploare ce face ca pe spatele aproape oricărui camion din multele şi coloratele camioane care circulă pe aici să se afle inscripţionată o invitaţie de a claxona în cazul în care vrei să depăşeşti. Şi totuşi, acest haos, care riscă să-mi pună creierul în stare de alertă, este pentru acest popor o normalitate care-i lasă indiferenţi. Sunt oare prea obişnuiţi cu această stare de fapt ori o fi atins iluminarea în masă? Cine ştie?
Pe străzi poţi vedea de toate: de la pitoreştile camioane colorate, la autobuze supraaglomerate, fără geamuri şi uşi; de la jeep-urile luxoase ale puţinilor bogătaşi, dotate cu aer condiţionat şi navigator prin satelit, la tractoare ruginite încărcate până la limita verosimilului cu saci de orez; de la elevii care, îmbrăcaţi în tricouri roşii, merg la şcoală, la săracii care, îmbrăcaţi în zdrenţe, aşteaptă mila trecătorilor; apoi biciclete şi motociclete de toate formele, culorile şi dimensiunile; şi, din caruselul multicolor nu putea să lipsească lumea animală: boi, măgari, maimuţe şi multe, multe vaci…
Şi iată-ne, după lungi ore de călătorie în Dharamshala! Oraşul, situat la două mii de metri înălţime era o renumită destinaţie de turism estival pentru diplomaţi, ofiţeri, oameni de afaceri şi turişti europeni aflaţi aici la adăpost răcoros şi primitor, într-o Indie a unor veri toride. În Dharamshala, două popoare diferite, două diverse stiluri de viaţă, două religii diverse, două universuri paralele s-au unit într-o convieţuire forţată, puţin probabilă. Tibetani şi indieni, de aproape cinzeci de ani trăiesc laolaltă în Dharamshala. Locul e mai mult o destinaţie pentru tinerii mânaţi de fascinaţia misticismului şi ezoterismului, de aerul exotic şi special pe care locul acesta îl emană, călători cu rucsacul în spate; tineri şi tinere pe cărările căutărilor spirituale cu sufletul plin de aspiraţii dar, din păcate, traista cam goală de mijloacele care să le susţină.
O imagine tulburătoare aici este cea a leproşilor care bat în sus şi în jos străzile din Dharamshala, cerşind! În fiecare zi, pentru tot restul vieţii lor! Nu au familie, nici casă; unii dintre ei nu au nici picioare şi nu se pot mişca decât ajutaţi de cărucioare artizanale şi rudimentare; nicio rază de speranţă nu pare să le lumineze disperata existenţă. Sau, mai bine zis, conform religiei lor, au o singură speranţă; aceea că într-o zi se vor reîncarna şi vor duce o existenţă nouă, mai demnă.
În prima seară ies la plimbare hai-hui pe străzi şi ajung la un mic templu hindus pe al cărui perete exterior văd o reprezentare a trei divinităţi distincte, al căror punct comun era o expresie a feţei binevoitoare şi pacifică. Mi-a venit în minte celebra icoană ce înfăţişează Sfânta Treime, a lui Rubliov. Un unic Dumnezeu în ipostaza trinităţii, trei persoane egale şi distincte. Şi aici, în Dharamshala!
În faţa reşedinţei lui Dalai Lama se ridică complexul monastic budist, cu templul deschis chiar dacă e seara târziu. Am intrat. În afara templului, câţiva tineri călugări se rugau recitând cu voce tare mantre budiste. Alţii, mergând în jurul templului, învârteau roţile de rugăciune, într-o atmosferă liniştită. Un afiş scris în limba engleză îmi atrage atenţia. Erau prezentate două feluri diferite de apă: apa vie, care se scurge din izvoarele de munte şi a cărui structură moleculară e compatibilă cu organismul nostru şi aşadar benefică lui; şi celălalt fel de apă, apa moartă, cea tratată cu clor şi alte substanţe şi apoi îmbuteliată, a cărei structură moleculară e indefinită şi haotică şi pe care organismul nostru se chinuie să o asimileze. M-am gândit imediat la un râu: sus, de unde izvorăşte, apa de munte e limpede şi necontaminată, iar la vale ajunge tulbure şi poluată. Mă gândesc la cursul pe care l-au urmat civilizaţiile, religiile, creştinismul. M-am gândit la un Om care însănătoşea leproşii, infirmii, reda vederea orbilor. La un Om ale cărui vorbe erau cuvintele Vieţii, un Om care potolea setea inimilor cu Apă Vie. Ce ne-a mai rămas astăzi din acea apă vie?
Care este motivul pentru care, dacă Biserica duce mai departe mesajul lui Hristos în lume, al acelui Hristos spre care alergau mulţimile, astăzi bisericile sunt din zi în zi mai goale? E o întrebare la care răspunsul e dificil dar la care poţi reflecta privind călătoria neîntreruptă, domoală a cursului unui râu.
În dimineaţa zilei următoare am vizitat muzeul tibetan care se află lângă templu. Micuţ, ordonat, sobru, muzeul povesteşte prin fotografii, un film şi câteva note informative, persecuţiile la care chinezii au supus poporul tibetan. Împinsă de mirajul ”revoluţiei culturale”, China comunistă a lui Mao a invadat în anii cincizeci Tibetul şi astfel a început pentru pacificul popor ce locuieşte platoul muntos cel mai înalt din lume, o lungă noapte împânzită de privaţiuni şi suferinţe greu de imaginat. Represiunea împotriva legitimei aspiraţii la libertate a poporului tibetan a fost feroce. Numeroase temple şi mănăstiri au fost făcute una cu pământul, mii de imagini sacre au fost distruse, călugări şi călugăriţe au fost arestaţi, aruncaţi în închisori, torturaţi şi ucişi. Un holocaust uitat care continuă, chiar dacă în moduri mai puţin violente, şi astăzi. După cum ne spun chiar tibetanii fugiţi din propria lor ţară, azi în Tibet lucrurile s-au ameliorat. Nu le mai este interzis accesul la templu iar valurile de abuzuri, jafuri şi arestări pare să fi încetat. Şi totuşi, şi astăzi poporul tibetan trăieşte în ţara lui ca un străin în propria casă, minoritate chiar în patria lui. Dalai Lama a fost exilat aici, pe pământ indian, în acelaşi orăşel care era refugiu altădată pentru soldaţii, diplomaţii şi vilegiaturiştii englezi. Cuvântul care dă şi numele oraşului, ”dharamshala” înseamnă tocmai ”refugiu”; istoria pare să se repete, numele justificându-şi prin utilizare semnificaţia. Mulţi tibetani, din anii cincizeci până azi, au fugit din propria ţară, riscându-şi viaţa prin munţii lanţului himalaian. Mulţi dintre ei au murit, alţii au reuşit să ajungă în Nepal sau în India. Trăiesc în exil, pe pământ străin, neştiind când, cum şi dacă vor mai putea vreodată să se întoarcă în ţara lor, pe platourile de munte unde au văzut lumina zilei, în locurile acelea unde Liniştea însăşi pare să-şi fi găsit sălaş. În schimb au cunoscut ura, violenţa, moartea. Şi totuşi nu şi-au pierdut credinţa în valoarea păcii, a compasiunii, a iertării despre care vorbesc şi Evangheliile. Şi nu e doar o credinţă exprimată în teorie, ci o realitate a existenţei lor. Dalai Lama, de decenii lider al acestui popor, le aduce mereu aminte de calea păcii, de la care neamul acesta se străduieşte dintotdeauna să nu se abată. O pace înţeleasă nu ca absenţă a războiului, nu ca slogan propagandistic, ci ca alegere conştientă şi ca mod de viaţă, ca atitudine de compasiune şi iertare pentru cel ce ţi-a luat casa, familia, ţara, ţi-a demolat nu doar mănăstirile dar, odată cu ele şi identitatea, istoria. Pacea în care au ales să trăiască iertând îmi trezeşte admiraţia şi respectul! Pentru că ai nevoie de mai multă putere şi curaj ca să ierţi decât ca să te răzbuni! (va urma)
Claudio BONAFINI
