Milioane de tineri (circa 4.000.000, cifra exactă nu este cunoscută) au emigrat în ţările dezvoltate din Occident şi muncesc acolo pentru un salariu de cîteva ori mai mare decît ar obţine acasă. Pe piaţa internă, lipsa forţei de muncă proaspete este suplinită de pensionari. Pensiile fiind mici, seniorii au o a doua viaţă activă şi echilibrează piaţa muncii. Statul ar trebui să încurajeze acest fenomen, cu foloase de ambele părţi!
Iniţial, a fost practicată soluţia ca pensionarii să elibereze locurile de muncă pentru tineri şi să-şi vadă de pensie, dar ideea angajării a devenit atractivă pe măsură ce criza forţei de muncă s-a accentuat. Adesea, încadrarea de persoane pensionate este unica soluţie pentru ocuparea posturilor libere. Societatea are nevoie de pensionari, astfel se fac utili şi calitatea vieţii lor creşte.
În general, pensionarii cu stare de sănătate bună se angajează pe posturi asemănătoare cu meseria lor sau mai uşoare, cum este cel de agent de pază (paznicii de noapte sînt pensionari). Alţii abia aşteaptă să îşi încheie cariera, pentru a-şi reface forţele vitale şi a-şi îngriji de sănătate.
O a doua perioadă de activitate profesională au de obicei grupele I de muncă şi specială. Poliţiştii deschid firme de pază şi securitate, procurorii şi judecătorii devin avocaţi, medicii înfiinţează cabinete private, profesorii dau meditaţii, arhitecţii desenează case pînă la 80 de ani, economiştii ţin contabilitatea firmelor mici şi a asociaţiilor, inginerii scriu proiecte şi acordă consultanţă… Alţii se mulţumesc să devină bone pentru nepoţi (ce bucurie!), îşi reiau pasiunile din tinereţe, îşi redactează amintirile, brodează ii, compun epigrame, cîntă în corul bisericesc…
Să-i onorăm pe pensionarii care au puterea să muncească fie şi cu timp parţial de lucru, producînd ceva în plus pentru ei şi pentru noi toţi. Bătrînii activi sînt o încurajare pentru salariaţii tineri, semn că viaţa poate să fie trăită frumos, fără să uzeze grav trupul şi psihicul omului. Experienţa profesională e păcat să stea nefolosită. Statul ar trebui să legifereze şi alte modalităţi de a-i încuraja să rămînă activi şi după vîrsta de 65 de ani. Tinerii au putere de muncă mai mare, dar lipsa lor de experienţă în cazurile dificile duce la eşecuri, ceea ce se răsfrînge negativ asupra societăţii. Un criminal neprins de poliţistul crud creează o problemă pentru toată lumea, iar dacă criminalistul pensionar ar veni cu o idee salvatoare, izvorîtă din lunga sa experienţă, atunci am avea de cîştigat. Acest exemplu poate fi extins la alte profesii: procurorii fără practică pot să confunde infracţiunea cu acţiunea; judecătorii fără fler, vinovaţii cu nevinovaţii; medicii începători pot avea ezitări la diagnostic… În astfel de situaţii, un sfat sau o mînă de ajutor pot salva vieţi şi restabili ordinea firii.
Pensionarii occidentali călătoresc mult, profită de diferenţa de curs valutar şi văd ieftin lumea. Pensionarii români sînt determinaţi de cotidian să muncească în continuare, să se pună în slujba întreprinderilor, instituţiilor, cîtă vreme rezistă din punct de vedere fizic şi psihic. După 40 de ani în care salariatul a renunţat la comoditate pentru a fi activ şi ambiţios în profesie, cei care se dedică în continuare cu aceeaşi pasiune din tinereţe, dublată de valoarea experienţei, fără îndoială vor reuşi să evite eşecurile.
Pensionarii sînt bineveniţi să se implice şi în viaţa comunităţii, de pe poziţiile de oameni a căror cultură civică este exemplară. După ce au trecut prin două sau chiar trei regimuri politice, seniorii înţeleg cel mai bine calea de urmat. Ei sînt nu doar oameni cu stăpînire de sine în situaţii grele, curajoşi, devotaţi, uneori prea devotaţi unui sistem (ceea ce poate fi înţeles), ci mai ales sînt exemple de viaţă pilduitoare, de la care tinerii au de învăţat. Pensionarii trebuie onoraţi cu titluri şi diplome, dar mai ales să fie folosiţi, cu beneficii pentru toate părţile.
