Mi se poate spune verde în faţă: autorule, nu pricepi lumea în care trăieşti! Mai ales în ceea ce priveşte armata. Aderarea la NATO a presupus sacrificii sau cadouri pentru Occident concretizate în privatizări, schimb de legislaţie, distrugeri de ramuri întregi ale economiei, împrumuturi de la FMI şi Banca Mondială. Ni s-a spus că aşa se ajunge la siguranţa naţională (?), prosperitate şi vom ajunge şi noi o ţară dezvoltată. Nu a scăpat nici Armata. A fost obligată la restructurări masive, participare la operaţiuni militare în diferite ţări, cu care noi nu avem treabă. Plus contribuţii financiare şi acceptarea unor obiective militare străine pe teritoriul nostru. Ochii ageri s-au îndreptat spre patrimoniul armatei, a terenurilor care au fost rîvnite şi transferate la alţi stăpîni pe preţuri derizorii. Puţini s-au întrebat: cine va construi, ce şi cînd? Mi s-a spus că nu există în legislaţie o asemenea prevedere. S-au făcut multe inginerii financiare, armata fiind un domeniu serios păgubit. Spectrul risipirii bunurilor armatei este cunoscut, dar nimeni nu este dispus să vorbească cu adevărat. Ce s-a întîmplat cu depozitele, cu poligoanele? Tehnica militară a fost distrusă, pe motiv că nu mai corespunde noilor vremuri. Armata a suferit marea demolare. Armata la remat, a fost un ordin civil pe care l-au executat militarii. Reciclarea materialelor a rămas malaxorul treaz aducător de venituri pentru unii. Pentru cei care au sărit cu paraşuta nu toţi au avut noroc. Unora paraşuta nu s-a deschis. Printre aventurieri, din păcate, s-au numărat şi cîţiva generali. Care au uitat de jurămîntul militar. S-a impus României o reducere serioasă a structurii defensive. Din 1997 pînă în 2004, cînd România a intrat în NATO au fost distruse 86 de unităţi militare cu precădere cele înzestrate cu tehnică militară modernă la acea dată. Fără a pune nimic în loc.
Au fost daţi afară, prin tertipuri viclene, ofiţeri şi subofiţeri de clasă. Sistemele de arme moderne au rămas însingurate. Şi rugineau la propriu, dar mai ales moral. Este adevărat că şi în alte ţări din Est se întîlnesc situaţii asemănătoare. Dar în majoritatea statelor afectate de aceste decizii, rezerviştii s-au constituit în structuri sindicale, cu serioase legături între ele, cu autonomie. Un fel de armată de rezervă. Nu am nostalgia unei mari armate, nici nu cred, în condiţiile actuale, în armata întregului popor. Dar am învăţat de la cei deştepţi că un stat fără armată este oricînd în pericol. Anul acesta ne-am amintit de Mărăşeşti, la un veac de la acea victorie a armatei române. Dar nu putem uita că atunci armata noastră a fost umilită de nemţi şi austrieci. Dezastrul a fost cauzat de corupţie, nepotism şi laşitate. O spun istoricii militari. Generali cu crezare în cuvînt spun din cînd în cînd că armata naţională a fost practic desfiinţată. Sau pusă în incapacitatea de a putea apăra ţara. Prin reducerea masivă a tehnicii şi a efectivelor militare. Am mai observat că şi unii jurnalişti au luat în derîdere armata din celălalt sistem. Toate slăbiciunile armatei din trecut au devenit surse de băşcălie. Ca unul care am făcut armata, un an şi patru luni, ştiu să aleg grîul de neghină. Acum ne bazăm pe ajutorul celor mari. Cine te ajută fără interes? Numai că recent am auzit o declaraţie a lui George Friedman care m-a uimit. Spune unul dintre cei mai influenţi politologi americani: “România trebuie să fie responsabilă de propria soartă. Nu există altă cale. NATO şi Uniunea Europeană nu vor avea grijă de voi”. Această afirmaţie a fost spusă la Bucureşti. Parcă observăm o agitaţie în privinţa înarmării. De unde cumpărăm armament o ştiu specialiştii politici. Miniştrii apărării se schimbă precum cămăşile. Fenomenul actual al plecării unor militari pregătiţi, mai ales ofiţeri şi generali, pentru mirajul unor pensii mai mari îmi dă de gîndit. Cine răspunde că o mare parte a armatei a fost dusă la remat? Cîntaţi: Drum bun, drum bun, toba bate, drum bun bravi români, ura!
