Stejarul şi clevetitorii

În urmă cu două luni am avut şansa să stau alături de romancierul Nicolae Breban vreo două zile. Faptul că ne cunoaştem bine de aproape trei decenii mi-a îngăduit să mă simt suficient de relaxat, să ascult discursuri cu doi, trei prieteni. Nicolae Breban vorbeşte tare, ideile se înşurubează în realitate precum vîrtejul de frunze dus de vîntoasă. Clocoteşte, priveşte în sus parcă l-ar întreba ceva pe Dumnezeu. La maturitatea lui nu încetează să se mire. Este uimit de viaţă. De aceea pentru el timpul nu trece uşor. Breban parcă vine din vremi mai îndepărtate, de pe alte tărîmuri. De aceea în jurul lui roiesc sicofanţi obosiţi, cu pretenţii acre de a-l înfrunta. Se crede cineva că l-a înfruntat pe Breban. Dar stejarii au destinul lor. Cresc, fac ramuri viguroase şi o tulpină puternică. Primesc măreţia muntelui. Se ştie din vechile literaturi că reliefurile joase privesc cu jind spre înălţimi. La Breban statura se potriveşte şi la propriu, şi la figurat, cu falnicul copac. Că acest neam mai dă semne de vitalitate este dovada că din cernoziomul nostru „se pot ridica stejari şi că aceştia ar putea forma o pădure” dacă lăstarii nu ar fi năpădiţi, destul de des, de buruienile, uneori biruitoare. (H. Pătraşcu). Nicolae Breban face parte din categoria creatorilor care au măsura propriei măreţii. Unora li se pare că este prea plin de sine, dar romancierul este conştient că turma de clevetitori poate să-i înăbuşe ideile. De aceea el strigă pentru a-şi marca prezenţa. Apoi se retrage pe teritoriul scrisului unde decantează mari teme: viaţă, moarte, iubire, ură, Dumnezeu. Şi peste toate divina menire a creaţiei. Pe tema ei se confruntă cu gîndurile unor înţelepţi cărora le află destule îngăduinţe şi pentru viziunile sale Breban strigă în această sală mare a lumii noastre. Remarcă un fenomen dureros: autorii mari sînt lăsaţi în indiferenţă şi nepăsare. Totdeauna îl dă pildă pe marele său prieten Nichita Stănescu. Mai adaug: sînt alte glorii mai năpăstuite decît Nichita!
Astăzi, marele băimărean împlineşte 84 de ani. Cu cîteva seri în urmă, l-am văzut la un post de televiziune în calitate de academician alături de confraţii de nemurire Eugen Simion şi Victor Voicu. Şi-a cinstit ziua de naştere printr-o panoplie de idei cu rost reformator, punînd degetul pe rănile acestui prezent destul de încurcat. În seara aceea luminată, mi-am notat cîteva gînduri ale sărbătoritului de astăzi. A pus familia în centrul lumii noastre. Deoarece este nucleul care rezistă în tulburarea acestei lumi. Şi marii conducători cînd ajung la ananghie se refugiază în familie. Fiul de preot greco-catolic a pus în faţa noastră pe primul loc învăţătorul. Acest personaj uluitor nu-şi pierde niciodată întîietatea. Salvaţi cultura prin învăţători! La fel biserica să fie ocrotită. Să nu uităm că, în mare parte, Europa, din care facem parte, şi-a pierdut ecranul creştin. Da, învăţătorul este cel care ne îndrumă să desluşim cărţile sfinte. Apoi să nu ne mai credem o ţară de vinovaţi. Să nu ne declarăm învinşi. Deşi puterea gîndului nu mai e la modă în România să întreţinem arderea pentru demnitatea românească. Oameni care îşi pun toată viaţa în slujba gîndului nu sînt luaţi în seamă. Academia Română, a subliniat apăsat Breban, s-a oferit să sprijine ţara. Academia îşi deschide porţile spre ţară. De aceea academicienii vor ieşi în rîndul oamenilor. Avem nevoie de noi, este nevoie de cei mulţi. Să ieşim din complexul ruşinii de noi. Orgolii zadarnice ne separă. Au plecat români din ţară. Să pregătim terenul pentru a se întoarce parte dintre ei. Cuvîntul cultură este evitat din limbajul politic. Satul este uitat de politicieni. Aşa în mare parte este uitată ţara. Multe şi urgente idei ne-a dăruit Nicolae Breban în seara aceea luminată. Hai să gîndim în tonul acestui popor! A fost o adevărată declaraţie către ţară a genialului nostru băimărean. Nu vă fie frică de cuvinte în acest caz. Dar sicofanţii, cu abur clevetitor, au ieşit la drumul mare. Însă stejarul a rămas cum i-a fost soarta să fie. Aşa că, să ne trăieşti, Nicolae Breban!