Icoanele ne însoțesc de la naștere până la moarte. Suntem sub privirea ocrotitoare a lor întreaga viață. Creștem, devenim maturi, ne înțelepțim în prezența lor, căpătând o altfel de liniște, decât cea a lumii din jur. Ne uităm la icoană, dar suntem și priviți dinspre aceasta.
V-ați întrebat cum ar fi casa din care lipsește icoana? Sau sufletul omului? Icoana este o imagine făcută nu pentru ochi și minte, ci pentru suflet și inimă, căci, chiar dacă sensurile nu sunt înțelese de la prima vedere, icoana aduce mângâiere, ne întărește făcându-ne să avem nădejde. Ne ridică din lumea concretă, din zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gândul la cele mai presus de lume.
Ce trebuie să vedem, sau să simțim privind o icoană, îl întrebam pe părintele Florin Codrea? Și primeam un răspuns plin de înțelepciune. O interogație asupra vieții, o altă perspectivă asupra vieții. Cele nevăzute se fac văzute, cele neapropiate ne par apropiate. Privim și suntem priviți, ne adresăm și spunem ce gândim, ce suntem! Icoana nu este provocatoare, ci liniștitoare, în dimensiunea sa cea mai profundă. Ne poartă inima dincolo de lumea aceasta și ne-o așază lângă cei pe care îi zugrăvește. Prin icoană urcăm câte puțin spre Cer!
S-o cinstim și să lăsăm mereu ca frumusețea și Lumina ei să ne umple sufletul și viața.
