Blaise Pascal a abandonat matematica și științele exacte și și-a dedicat viața filozofiei și teologiei. În cugetările sale, acesta spune că primul lucru care i se oferă omului, când se privește, este corpul său. Adică o părticică de materie ce-i aparține. Dar pentru a înțelege ce este această materie, trebuie să o compare cu tot ceea ce se află în jurul său. Să vadă ce este el prin comparație cu întreaga existență.
La urma urmei, ce este omul în natură? – se întreabă Blaise Pascal. Și tot el dă răspunsul: Nimic în raport cu infinitul, tot prin comparație cu neantul, un lucru de mijloc între nimic și tot. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme… „Să ne cunoaștem, deci, puterile; suntem ceva și nu suntem nimic, adaugă filozoful. Omul nu știe pe ce treaptă să se așeze. El trăiește în rătăcire. Simte în el urme ale unei stări de fericire din care a căzut și pe care nu o poate redobândi; o caută cu neliniște și fără succes peste tot…”
Aici stă începutul luptelor dintre filosofi. Unii dintre ei își dau osteneala de a-l ridica pe om, descoperindu-i măreția, iar alții de a-l coborî, făcându-l să-și vadă decăderea. Fiecare tabără se servește de argumentele celeilalte. Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare, spune filozoful.
Astfel, toată măreția omului stă în cugetare. De aici trebuie să purcedem. Să ne silim a cugeta frumos. Lecții de învățat!
