Întârzierea reformelor reale, care să conducă la un sistem sanitar eficient și pentru pacient, și mai ales politizarea spitalelor au degradat nu doar starea spitalelor, ci și percepția pacienților despre acestea. Iar pandemia le-a accentuat. Spitalul, prin definiție, trebuie să fie un spațiu curat și luminos. Dar am trăit s-o vedem și pe asta. Locul în care cauți alinare și vindecarea bolii și suferinței a devenit, mai nou, un spațiu despre care se spun grozăvii. Și se întâmplă grozăvii. Locul la care să nu vrei să ajungi. Chiar dacă boala nu te ocolește.
La fel ca în sistemul de educație, și în sănătate experimentele și schimbarea miniștrilor s-au ținut lanț, iar politizarea a pus capacul. Și asta ține de management. Deși există reguli foarte clare pentru un manager! Prima dintre ele este responsabilitatea. Responsabilitatea față de pacient, față de personal, față de finanțator etc. De la toți managerii ar trebui să se ceară performanță. Dar performanța, la rândul ei, are cerințe proprii. La început și la final de mandat, un manager trebuie să ofere un proiect cu ce are de gând să facă și, la final, un raport cu ce a făcut. Să le semneze. Să și le asume. Dacă a greșit și în urma greșelilor lui a avut cineva de suferit sau de pierdut, să răspundă.
Mai nou, asistăm la o altă strategie: interimatul politic. Aducând în fruntea spitalelor manageri mai mult sau mai puțin pregătiți pentru a face nu doar performanță politică, ci și performanță în beneficiul bolnavilor. Sau în primul rând asta. Nu putem spera la spitale curate, sigure și organizate în jurul interesului pacientului atâta timp cât majoritatea sunt în continuare conduse de manageri interimari, numiți politic, și nu de profesioniști angajați prin concurs, care să răspundă pentru managementul făcut.
Și pe la noi pe acasă, ca peste tot în țară, se vede cu ochiul liber. Iar zicala „Omul sfințește locul” este adevărată! Leacuri de vindecare a spitalelor există. Se numesc reguli, răspundere, curaj, viziune. Sau bune practici.
