Dor de Romulus Vulpescu

0
119

În toamna asta pandemică, cu întâlniri literare crispate, ne-am vindecat de singurătate și cu amintirile. Pe un perete din sala Nichita Stănescu, din Desești, este o fotografie a lui Romulus Vulpescu printre săteni. Doamne, ce minune de om! S-a născut în același an cu Fănuș Neagu și Nichita Stănescu. Fiecare și-a urmat drumul lui, dar s-au întâlnit sub cupola Limbii Române. Multora li s-a părut că Romulus Vulpescu locuiește undeva la marginea lumii literare, deși intrase în miezul ei demult. Și acolo a rămas. A rămas pentru istoria noastră literară ca poet, prozator, dramaturg, regizor, actor, teleast și un neîntrecut traducător. Ceva în biografia unui creator cântărește mai mult. Unii cred că poetul este mai evident, alții pun note maxime traducătorului. Care ne-a făcut excelente daruri în limba română din Francois Villon, Francois Rabelais, Alfred Jarry. Se recunoaște că l-a transpus în limba română, într-un mod scânteietor, pe Rabelais, cu o copleșitoare cunoaștere a limbii franceze.
Cine l-a cunoscut pe Romulus Vulpescu știe că aparține stirpei intelectualilor fini, care de multe ori face spectacol de bun gust din actul creator. Avea harul acelui Midas care prefăcea totul în aur! Romulus ilumina cuvintele prin idei neprevăzute. Adică originale. L-am cunoscut în studenție, la Muzeul Literaturii Române, amfitrion și director fiind istoricul literar Alexandru Oprea, profesorul meu de literatură română. Cam prin vremea aceea, Romulus m-a cuprins într-un echipaj care a participat la o emisiune radio cu întrebări și răspunsuri. Am câștigat premiul cel mare, am primit bani, cu care mi-am cumpărat un costum de haine de la magazinul „Victoria.” Am rămas în relații de prietenie. Ne-am revăzut în Maramureș. De numele lui Romulus Vulpescu se leagă și deschiderea Maramureșului spre lumea literară națională. Într-o variantă nouă, de început.
Așa a venit în câteva rânduri în Nord. Aducea cu el biografii de confrați, întâmplări și povestea unor opere care ne stârneau interesul. Nu uit serile în care ne relata despre prietenia lui cu Marin Preda și despre culisele venirii spre cititor a trilogiei „Cel mai iubit dintre pământeni.” De aceea orice știre că va veni Vulpescu în Maramureș era primită ca o mare împlinire spirituală. Pe lângă lectura cărților, eram interesați și de aventura lor. Într-o toamnă, împreună cu prietenul Ion Ardeleanu-Pruncu, pe atunci directorul Casei de Cultură din Sighetul Marmației, l-am așteptat în gara din Vișeu de Jos. Venea de la Moisei, de la filmările peliculei „Noua frontieră a morții,” unde juca rolul unui preot. Era cu actorul Emanoil Petruț, pe care-l adoram încă din interpretarea lui Tudor Vladimirescu.
Actorul a urcat în trenul spre București, Romulus Vulpescu a venit cu noi la Sighetul Marmației. O seară literară la Vadu Izei și un recital de poezie la Desești constituie germenii Festivalului Național de Poezie din orașul dintre ape. Fiind un excelent recitator, duminica aceea de la Desești a electrizat sala. Îmi aduc aminte de rostirea patetică a unei poezii personale, care avea unda de risc în epocă. „Străine, străine/ascultă vecine/ ascultă-mă bine/ De foame adus/ tăcut la-nceput/ în casă la mine/ Aci-am scos și ți-am pus/ Din tot ce-am avut.” A urmat urcarea străinului pe masă, ne-a scos și din case. Poetul încheie: „Dar tu seama ține străine/ că-n numele meu/înflorit cum e ia/ mai e și mânia.” Apoi alte reveniri dimpreună cu poetul Horia Bădescu. Între cei doi era o prietenie în numele poeziei, care ne-a marcat și pe noi.
Nichita l-a surprins foarte bine în cuvinte puține: „Romulus Vulpescu este unul din scriitorii care sunt în același timp și propriile lor personaje. Romulus Vulpescu este invenția lui Romulus Vulpescu, așa cum Don Quijote este invenția lui Cervantes.” Autorul nostru pare risipit în propria lui operă, încât nu poți ști cine l-a scris pe cine, care dintre cei doi este real și care ficțiune. Născut la Oradea, Romulus Vulpescu rămâne profund legat de valorile naționale, fiind unul dintre cei mai fini meșteșugari ai limbii române. A ocupat pe scena literară teritorii mai puțin bătute de alții. Fiecare text al lui este un exercițiu de stil. A rămas, pe bună dreptate, un cavaler al Limbii Române. Just și exigent până în cele mai mici amănunte. Prieteniile lui literare au rămas proverbiale. Mai ales cea cu Marin Preda.
O lectură din Romulus Vulpescu mișcă din loc partea monotonă din noi. El rămâne, printre marii scriitori care au polenizat Maramureșul cu spirit ales, care au contribuit la integrarea valorilor locale în concertul național. Alături de romanciera Ileana Vulpescu au format un cuplu spiritual pilduitor. Deși fiecare a avut drumul lui, ei sunt dovada de netăgăduit în fața Timpului că iubirii îi este îngăduit să se încăpățâneze să existe pentru totdeauna. Le-am trecut pragul casei în câteva rânduri. Așa a fost. Așa ne-a rămas. După moartea lui Romulus, Ileana, stinsă din viață în acest an, a spus de multe ori: „Destinul meu a fost Romulus Vulpescu!” Mi-a sărit în cale această strofă a lui Romulus: „În fiecare zi ne batem joc/ De păsări, de iubire și de mare/ Și nu băgăm de seamă că, în loc,/ Rămâne un deșert de disperare.”
Acest text a pornit de la fotografia în care Romulus Vulpescu este printre deseșteni. Înaintea lui Nichita.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.