De la studiile de limba japoneză la „Jocul cuvintelor”
Vlăduţ – Florin Burde are doar 30 de ani. Cu energia specifică tinereţii, Vlăduţ Burde a ales să îşi pună în practică toate pasiunile. Aşa a ajuns să finalizeze studiile la specializarea Limba şi literatura japoneză – Limba şi Literatura engleză din cadrul Universităţii Babeş Bolyai Cluj-Napoca, dar şi două masterate în cadrul Universității de Arte Teatrale din Târgu-Mureș, specializarea Teatrologie- Impresariat artistic, la clasa prof. Aura Corbeanu, și Arta actorului de Teatru Muzical, la clasa prof. Felicia Dalu. În primăvara acestui an, Vlăduţ Burde a mai reuşit o performanţă: a câştigat 9.500 lei în două minute la emisiunea „Jocul cuvintelor” de la Kanal D, moderată de celebrul prezentator Dan Negru. Promite că nu se va opri aici şi va participa şi la alte competiţii de gen, dar până atunci şi-a propus să citească mai mult, să se informeze pentru a putea face faţă cu brio unei noi provocări.
Un tânăr între două lumi paralele: profesor de japoneză şi actor
R: Ai un trecut spectaculos aş putea spune, având în vedere în câte medii culturale diferite te-ai învârtit. La un moment dat ai fost profesor voluntar de japoneză. Cum ai ajuns la limba japoneză?
V.F.B.: Într-adevăr, studiile, de la cele primare până la cele masterale, le-am făcut în medii culturale diferite. Referitor la limba japoneză, am ajuns mai mult de la o poveste cu o prietenă de-a mea. Încă din 2004, odată cu Jocurile Olimpice de Vară de la Atena, eram prin clasa a 7-a pe atunci, și cu descoperirea alfabetului grecesc, mi-am dorit să studiez o limbă care are un alt sistem de scriere decât alfabetul latin, deci, văzând JO, am zis să fie neogreaca. Dacă la filologie trebuie o combinație între o limbă străină și o altă limbă străină sau limba română, în acele vremuri am zis greacă-arabă. Neștiutor. Copil. Mai târziu, aflând că aceste limbi nu se studiază decât la București, am cam abandonat ideea, mai ales că la un moment dat am cochetat cu ideea de a face Medicina – și astăzi mă pasionează domeniul, să învăț lucruri noi legate de medicină. Rămăsesem la ideea română-engleză în Baia Mare. Anii au trecut, am ajuns la liceu, nu departe de localitatea natală (în Şomcuta Mare), iar acolo am avut șansa să am la catedră o profesoară de limba franceză excelentă, care mi-a deschis ochii înspre limba și cultura franceză. Atunci am decis că voi studia română-franceză, și cu acest gând am trecut de clasa a 9-a. La finalul acesteia însă, aflați într-o excursie, o prietenă îmi spune că la Cluj, la Litere, o prietenă de-a ei predă japoneză. Parcă mi s-ar fi oferit un dar neprețuit, deși era doar o simplă informație. De atunci am cochetat cu ideea de a studia această limbă. După bacalaureat, am dat admitere la universitatea din Cluj. 22 iulie 2010, nu voi uita niciodată această zi, a fost ziua când s-au afișat rezultatele preliminare ale admiterii. A fost o surpriză pentru mine să mă regăsesc pe lista celor admiși pe un loc bugetat, al treilea chiar, la Facultatea de Litere, specializarea Japoneză-Engleză, din Cluj-Napoca. Astfel, am devenit student al acestei facultăți, loc unde am învățat, de la zero, limba japoneză. În ceea ce privește perioada de voluntariat ca profesor de japoneză, aceasta a fost scurtă, de câteva luni, însă Diana Sabo, de la Asociația DEIS, având încredere în mine, mi-a alocat spațiu și timp pentru a-i învăța pe doritori bazele acestei limbi. Au fost două „serii” de cursanți pe care am reușit să îi învăț câteva elemente de bază din scrierea japoneză.
R: De aici ai făcut o altă schimbare. Şi anume ai ajuns în lumea actoriei?
V.F.B.: Nu aș putea spune că a fost o schimbare radicală, pentru că deja cochetam cu scena încă din școala primară. Ceea ce m-a făcut să îmi pun semne de întrebare a fost acel concurs de teatru pentru elevi de la Teatrul Municipal, unde am obținut, pe lângă premiul pentru cea mai bună scenografie, premiul pentru cel mai bun actor, interpretând rolul cucoanei Tarsița Popescu, din schița „Articolul 214” a lui Caragiale. Dacă marea doamnă a scenei românești, Maria Filotti spunea „Am ales teatrul”, eu aș putea spune că teatrul m-a ales pe mine. Fix la jumătatea anilor de studenție mi-am dat seama că eu îmi doresc cu adevărat să fiu pe scenă – am fost invitat cu un monolog, pornind de la personajul interpretat la concurs, pe scena Casei de Cultură „Aurel Buteanu” din Șomcuta Mare. Atunci am știut cu certitudine că, de fapt, asta îmi doresc – să fiu pe scenă, să aduc zâmbete, să fiu aplaudat.
R: Când ţi-ai găsit vocaţia şi care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că ai suficient talent pentru a urma o astfel de carieră?
V.F.B.: După terminarea facultății, am dat casting la o trupă privată, pentru un spectacol cu bucăți din momente și schițe de Caragiale. Am luat castingul, și am început pregătirile, urmând să joc mai multe roluri – servitoarea din „Vizită”, controlorul din „Bubico”, Măndița Popescu din „Five o’clock” și Mam’ Mare din „D-l Goe”. M-am înscris de două ori la actorie, și am căzut „cu brio” cum se zice, de fiecare dată. Însă când m-am înscris a doua oară, de fiecare dată la UAT Târgu-Mureș, m-am înscris și la masteratul de Teatrologie și impresariat artistic (clasa Aura Corbeanu) în ideea în care, dacă nu intru la actorie, să mă pregătesc cu profesorii de acolo pentru admiterea din anul următor.
R: Cu cine te-ai pregătit?
V.F.B.: Marea mea șansă a fost să mă împrietenesc cu Anita Ursentea, pe atunci masterandă la Teatru muzical (prima și unica specializare de acest fel din țară), prietenie care s-a sudat atunci și care sunt convins că va rezista pentru totdeauna. Iar de aici până la a ajunge pe o scenă în adevăratul sens al cuvântului a fost doar un singur pas. De aici începe, de fapt, partea frumoasă a poveștii. Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureș a fost pentru mine locul în care am descoperit, pe lângă oameni foarte dăruiți și dornici să ajute, și ce înseamnă cu adevărat actoria, dar și scena. După absolvirea primului masterat (deja renunțasem la ideea de a mă înscrie la actorie, nivel licență), am decis să continui studiul artei actorului, însă de această dată sub coordonarea doamnei Felicia Dalu, coordonatoarea masteratului de teatru muzical, având, astfel, șansa să fac parte din a doua generație de masteranzi ai acestei specializări.
Concurent şi câştigător al Jocului Cuvintelor
R: Şi iată că, de curând, numele tău a ajuns pe buzele telespectatorilor pasionaţi de Jocul cuvintelor? Care e povestea participării la această emisiune?
V.F.B.: Povestea în sine este amuzantă. Bunica mea urmărește programele postului TV Kanal D. De câteva ori, în pauzele publicitare, am văzut anunțul pentru casting. La un moment dat mi-am zis să mă înscriu și eu. Spre surprinderea mea, am fost contactat, am avut casting online, m-am descurcat foarte bine și, ulterior, am fost sunat să merg la București la înregistrări. A fost prima mea participare la o astfel de emisiune, dar și prima dată când puneam piciorul într-un studio de televiziune adevărat. A fost interesantă experiența, să treci pe la machiaj, apoi aranjatul părului, probe etc. Dan Negru a fost total diferit de ceea ce „știam” eu din fața micului ecran. Echipa din spatele camerelor de filmat a fost profesionistă, nelăsând niciun detaliu la voia întâmplării; în plus, foarte de treabă concurenții. Iar pe colegii de platou am reușit să-i cunosc mai bine abia după ce s-a încheiat filmarea, deoarece înainte tremuram la propriu din cauza emoțiilor. Cu doi dintre ei încă păstrez legătura, și plănuim să ne întâlnim curând la Cluj-Napoca.
R: Concursul în sine cum ți se pare?
V.F.B.: Cum spune Alina Alexoi, de la TVR, la competițiile de gimnastică – „concursul e concurs”. Nu contează cu ce bagaj vii de acasă, ci contează ce demonstrezi în acele minute când toate camerele de filmat sunt pe tine, sau când toți telespectatorii sunt cu ochii pe tine. Zicea Dan Negru, înainte de a începe, că de mine trebuie să se teamă ceilalți participanți, deoarece am studiat filologia. Dar nu contează neapărat ce ai studiat, ci cât de concentrat ești, și cât de bine îți poți ține emoțiile în frâu. Din fața televizorului, totul pare ușor, definițiile sunt simple, soluțiile sunt la îndemâna oricui. Dar acolo, știind miza jocului, și fiind presat de timp, totul e altfel. A fost primul meu concurs la care am participat, de aceea emoțiile erau justificate.
R: Ai câştigat o sumă importantă. Te-ai gândit ce vei face cu premiul?
V.F.B.: Într-adevăr, am câștigat ceva bani doar pe mintea mea, și mă bucură că atâția ani de școală și atâtea sute, poate mii, de volume citite n-au fost în zadar. Evident că banilor li se găsește mereu un scop. Întâi de toate, o să-mi cumpăr niște cărți. Deja mi-am achiziționat şi un televizor în camera mea.
R: Pe viitor ce te gândeşti să mai încerci?
V.F.B.: Mă bate gândul să mă mai înscriu la astfel de concursuri, dar momentan fac o pauză, să mai citesc, să mă mai informez, pentru că în anumite domenii cu care nu sunt neapărat „prieten” am nişte lacune pe care trebuie să le „rezolv” înainte de o nouă apariție în vreun concurs. Surprinzătoare mi se pare o idee lansată de prietena mea Anita, care, mai în glumă, mai în serios, mi-a zis că aș putea propune un concept nou, și anume „Japoneza la șură”, la care am început să mă gândesc de atunci, dar despre care nu vreau să vorbesc momentan, până ce nu prind contur ideile pe care le am în minte.
