Cum mai nou şederile mele s-au îndesit la Deseşti, mă preocupă foarte serios starea satului natal. Dar şi a celui maramureşean, care îmi stă de multă vreme sub privire. Nu am ce face, îl observ prin comparaţie. De la uliţa cu bolovani rotunzi până la asfaltul care dă o serioasă notă de confort. Ar fi un motiv de alinare a paşilor spre casă. Casele, în ultima jumătate de veac, au pierdut din arhitectura veche şi s-a istalat un nou tip de construcţie căreia nu-i găsesc rădăcina. Modele recente, importate de aiurea pe văile noastre, sunt un semn că începe o nouă viaţă în construcţii. Nici nu mai reproşez nimănui că nu a vegheat, că mult invocata tradiţie nu s-a prelins mai viguros în ceea ce vedem cu ochiul liber. Aceasta este presiunea vremii, care nu are răbdare cu eleganţa unui trecut frumos. Despre asta mai vorbim. Mai puţin se relevă satul interior. Viaţa şi energia date de locuitori. Cei rămaşi. Aici avem serios de lucrat. Adică să înţelegem destinul satului maramureşean în noul context. Pe care unii vor să îl arate cum a fost, dar cu struţul timpului nostru, alţii îl văd zăcând într-un Ev Mediu confuz. Cum nu mi-a fugit satul de sub picioare, de la naştere până în ziua de astăzi, amândouă viziunile sunt în suferinţă. Cum a fost n-a mai fi iară! Cât despre povestea cu Evul Mediu prin Maramureş, face parte din mediocritatea celor care doresc a fi luaţi în seamă. Dar să mă întorc acasă. Deseştiul, în ultimii ani, are norocul unui preot cu viziune. Are spiritul tânăr de a uni comunitatea. Nu numai în casa lui Hristos. Ci în lumea civilă, unde picură cu folos o lacrimă liturgică. Aşa că, mai serile trecute, a invitat la o consultare oameni de afaceri din sat (atâţia câţi sunt), intelectuali, primar, viceprimar, consilieri, săteni care se recomandă prin muncă. Multe ore de discuţii. Aşa am aflat, în detaliu, starea interioară a satului. Într-un moment a ajuns şi universitarul Gheorghe Mihai Bârlea, care a apreciat că printr-o asemenea întâlnire se construieşte o viziune despre sat. Crede că soarta fiecărui sat din Maramureş depinde de oamenii care văd limpede lumea în care trăim. M-a fericit că semenii pe care-i salut pe uliţă erau autori de voinţe pentru satul lor. Nu au clişee nostalgice, ci pipăie realitatea în revolta ei actuală. Am reţinut cum se răsfrânge o lege într-un sat. „De ce Deseştiul nu are formatul la măr, ci la gutui, irigat?” O aberaţie! Consecinţa: nici o fermă din comună nu poate face proiecte sub măsura 61, ne-a spus viceprimarul Pop. Suple păreri ataşate de cotidian. Interes firesc. Umăr pus cu folos. Când preotul Ioan Ardelean a solicitat sprijin pentru ceea ce a început (şi se vede), cu primarul în frunte s-au promis soluţii. Şi acum vă rog să nu vă miraţi! Preotul a propus tipărirea unei reviste a satului. E adevărat, m-a consultat înainte. M-a bucurat reacţia celor de faţă. Da, din toată inima, cu tot sprijinul necesar. Voi scrie separat despre această frumoasă aventură. Primarul Bohotici: „Este o onoare pentru sat”. Vasile Verdeş: „Da, am lăsa o moştenire culturală”. Vasile Bozai: „Lumea să cunoască cum arată istoria satului”. Radu Pop: „Mă bucură ideea: aşa se va cunoaşte că Deseştiul are un neam de meşteri”. Profesorul Andrei Făt, cu inteligenţa-i ştiută, s-a pus stâlp la idee. Eu am adunat gândurile. Dintr-o necesară strângere a rândurilor. O noapte luminată. Deşi satul are lacrima lui, mi-am adus aminte că nu o dată am văzut în Deseşti oameni care lăcrimau de bucurie. Poate trăim vremea aceea.
