Nici nu mai ştiu când l-am cunoscut pe Gheorghe Dinu. Un remarcabil OM, un profesionist de televiziune şi de film. Am însă în memorie atâtea secvenţe minunate, încât pot spune ca l-am ştiut dintotdeauna. Iar apropierea mea de televiziune lui se datorează. A fost ca o joacă de copii mari, el, spunând lucruri esenţiale, glumind, iar eu acceptând, credeam eu, tot în glumă.
Era perioada de glorie a Axei TV. Cu Dinu, nici nu ştiu de ce toată lumea îi spunea Dinu, numele lui de familie, iar cei mai apropiaţi Dinuţu, am iniţiat emisiunea FĂRĂ PREJUDECĂŢI. M-a impresionat meticulozitatea cu care lucra, până în cele mai mici detalii, dar şi bunătatea şi toleranţa în faţa ignoranţei. De care se lovea şi s-a lovit adesea. Când a părăsit Axa TV, am crezut că şi cochetarea mea cu televiziunea s-a terminat. Dar Dinuţu a început un alt proiect la Orizont TV, şi m-am trezit făcând emisiunea Weekend cu prietenii. Două ore de filmare, cu Dinu la pupitru. Filmam afară, cu invitaţi mulţi, era nevoie de multe camere de filmat şi a rămas proverbială discuţia lui Dinu cu unul dintre cei care gospodăreau televiziunea: „Da, o cameră nu e bună, de ce îţi trebuie patru?” Dar şi mai plină de umor tragic, pentru că Dinu era plin de umor, a fost discuţia când, într-una dintre şedinţe, Dinu explica de ce fiecare emisiune trebuie personalizată, asta însemnând studiouri amenajate astfel. Şi din nou răspunsul: „Auzi, nu vrei să le faci tu la tine acasă?”
Am filmat cu Dinu, deşi el era regizor artistic, multe emisiuni, cred că toate de la Orizont TV. Cu tot corul din Finteuşu Mare, plus invitaţi, eu cu emoţii mari, el relaxat, aducând în cadru, pe lângă muzică şi gânduri, până şi cununile de ceapă din crama lui Mircea Şuteu. Şi cântecele corului, de-o vârstă cu Unirea cea Mare. Memorabile rămân şi filmările cu Ştefan Hruşcă, actorii Dana Ilie şi Romeo Bărbosu, Cornel Mititelu, Angela Buciu, Măriuca Verdeş, dr. Sabin Nemeş Bota, Maria Mariş Dărăban, Mihaela Ganţa, Petre Mitru şi mulţi, mulţi oameni, care au avut şi au ceva de spus în cultura şi viaţa Maramureşului.
Acestea toate şi multe altele mi-au revenit în memorie când am văzut anunţurile de ajutor pentru Dinu. Nici nu ştiam că e bolnav. În seara în care Dinu se pregătea să călătorească printre stele, am discutat cu Gabi, soţia sa. Îmi spunea că „Dinuţu e mai rău ca ieri; sunt tare tristă…” Apoi, dimineaţa, vestea că Gheorghe Dinu nu mai este printre noi. Şi avalanşa de gânduri. Printre ele şi cel că nu ştim, n-am învăţat să ne preţuim valorile. Ne aducem aminte de ele doar după ce nu mai sunt.
Câţi ştiu că Gheorghe Dinu este membru titular al Uniunii Cineaştilor din România, secţia Imagine Film şi Televiziune? Că a făcut filme memorabile, precum: „Iustinian”, „Plumb”, „Destin şi personaj”, „Florile”, „Viaţa într-un minut”, „Rodica e băiat bun”, filme pentru care a obţinut numeroase premii: Premiul pentru rafinamentul cromatic al imaginii filmului – poem „Florile la Nitra”, Slovacia; Premiul pentru cea mai bună imagine pentru filmul „Viaţa într-un minut” la Festivalul Internaţional al filmului Bucureşti etc.
Prima dată când l-am simţit emoţionat pe artizanul luminilor, cum îi spuneau mai toţi cei care lucrau cu el, sau au învăţat meserie de la el, a fost la premiera filmului „Pădurea Corbilor”, cu care şi-a dat doctoratul în imagine de film. Semna regia, imaginea, dar era şi scenarist, alături de Laura Tamaş şi Radu Macrinici. Costumele erau realizate de Codruţa Rohian, muzica era compusă de Nora Denes, iar montajul – semnat Cristian Bălănean. Actorii fiind de la Teatrul Municipal sau alţii care nu aveau nici o treabă cu cea de-a şaptea artă. O minunată şi valoroasă echipă, prietenii lui.
Dar Dinu avea atâtea idei, care te surprindeau de multe ori. Voia să facă un film despre Nichita Stănescu la Deseşti, voia el să filmeze şi eu să… vorbesc, despre lucruri care pentru unii treceau neobservate. Dar nu şi ochiului artistului. Însă viaţa nu e întotdeauna darnică, iar timpul mereu rămâne duşmanul omului.
Nu l-am mai văzut pe Dinuţu de câţiva ani buni. El s-a concentrat pe pregătirea studenţilor, eu încă realizez emisiuni. Şi regretul, tardiv, că la ÎNTREBĂRI ŞI PROVOCĂRI nu l-am fost invitat şi pe Gheorghe Dinu. Nu ştiu dacă ar fi acceptat, pentru că avea acea delicateţe, cum rar întâlneşti, modestia omului care îşi cunoştea valoarea, dar şi urmele de tristeţe, ascunse bine de masca umorului, că n-a fost înţeles şi apreciat la adevărata sa valoare.
Ieri l-am condus pe Gheorghe Dinu pe ultimul său drum pământean. Iar reflecţiile de final ne arată că nu suntem pregătiţi pentru marile momente ale vieţii, crezând că ai timp să exersezi şi să crezi c-o poţi lua de la capăt. Uitând că viaţa ţi se dă o singură dată şi e atât de scurtă.
La revedere, dragă Dinuţule, dă bineţe celor cu care, sigur, te-ai salutat printre aştri! Să-ţi fie paşii călăuziţi de lumina pe care ai îndrăgit-o atât de mult. Să te bucuri de linişte şi să fii convins că nu te uităm!
