După atâţia ani petrecuţi cu încredere în cuvânt, simt pe alocuri o ezitare vecină cu zădărnicia. Şi toate acestea vin dintr-o prudenţă pusă între promisiune şi înfăptuire. Prudenţă furnizată de cei care s-au perindat la conducerea acestei ţări. Criza veche, cronică, a minciunii.
Atât de mult ne-am obişnuit cu trădarea adevărului, încât ni se pare normal să se întâmple ce se întâmplă. Ce te bântuie, bătrâne om de condei, mă întreabă Daimonul? N-ar mai merita să fii răsfirat în multe întrebări, să-ţi pui cărbuni sub talpă, să-ţi dai cu părerea. Pe cei cu viitorul în mapă, ori la sapă ar trebui să-i vezi răspicaţi. Să bată cu pumnul în podeaua democraţiei româneşti, care este autohtonă, şi să spună ce vor. Iar tu să mergi în urma lor şi să culegi ce a mai rămas de cules.
Din păcate, nu este aşa. Cei care ar putea fi voci autentice pentru ţară, în mare parte s-au autoexilat. În ultima vreme a devenit un clişeu această chestiune. De ce să mai scrii despre cei plecaţi? Am sentimentul că nu mi-am terminat toată fraza vieţii. O propoziţie simplă mai am în faţă de alcătuit. Nu ai cum rămâne indiferent când eşti martor la un fenomen care face parte din fiinţa naţională. Nu vedeţi cât de uşor se fac şi se desfac eroi?
Mă număr printre cei care mai respectă sacrificiul. Adică mai cred că ţara noastră, România, va rămâne ţară. Cum să nu rămână? Zilele trecute m-am întâlnit, sub o poală de pădure la Ocoliş, cu domnul Radu. Un bărbat bine închegat, care lucrează de o vreme prin Spania. Din vorbă în vorbă mi-a devenit un personaj cu un destin special. Ceasul petrecut împreună mi-a fost lămuritor pentru ca el, Radu, să-mi devină un vector al spiritului neliniştit. A făcut şi a petrecut multe prin această Europă. Are credinţa mărturisită că întoarcerea acasă este singura soluţie. Mi-a întărit gândul că vorbeşte în numele multor români, deoarece este un fel de lider. Cu limpezime în gândire, mi-a descris soarta reală a concetăţenilor noştri prin vestul Europei. Cu înţelepciune, doar discutam în casa care a aparţinut unui filozof, mi-a spus că treaba pe acolo se cam strică.
Domnul Radu are un proiect de întoarcere acasă. Mi-a fost şi o preţioasă sursă de informaţii. Mi-a vorbit şi despre ai noştri realizaţi, care nu mai au gânduri de revenire. Cu o viziune clară a timpului în care trăieşte, s-a referit la un fenomen actual, cel al refugiaţilor, care au pus pe jar Grecia, Macedonia şi Serbia. Autorităţile spaniole au luat măsuri. Mă încumet să-l întreb: deci, aveţi de gînd să vă întoarceţi acasă? Mă priveşte oarecum aspru. „Am aici tot ce-mi trebuie. Cu peste 10 ani de construcţii în Europa am adunat bani frumoşi. Şi ca mine sunt mulţi prin satele acestea…” Îmi face o mărturisire care pentru mulţi poate suna patetic: Îmi este dor de ţară!
Putem comenta multe pe marginea acestui destin. Care poate da peste cap sondaje şi statistici. Cei îngrijoraţi de românii plecaţi, printre care mă număr, se pot linişti. „Dacă ar fi mai bine în ţară, mâine m-aş întoarce acasă”, spune domnul Radu. Şi ca să-mi dovedească că ştie să înfrunte prezentul, în aceste zile pleacă în Suedia să acopere o casă. În trei săptămâni o termină. Apoi se va întoarce în Spania.
Un destin care spune multe despre ţara în care trăim. Am noroc să-mi închei frumos acest text. Mai ieri, o cunoştinţă îmi zicea că are de gând să vină acasă, la Berbeşti, tocmai din Paris. Deci, nu eşti singur, domnule Radu!
