Nu ştiu cine a făcut ierarhia sărbătorilor la români şi a pus Crăciunul pe locul al treilea după Paşti şi Rusalii. Las teologilor să-şi facă rînduiala, dar, pentru pruncul din mine, Crăciunul este cea mai aşteptată Sărbătoare creştină. Descrierea din Evanghelia canonică a lui Luca este mult mai apropiată de sufletul unui copil, miracolul colindelor este întreţinut de acest univers sacru. Naşterea cea Mare a adus în lume o dată nobilă – 25 decembrie, după calendarul gregorian. M-am întrebat cum se simt cei născuţi în ziua de Crăciun? Naşterea Mântuitorului şi a pămîntenilor veniţi pe lume în această zi miraculoasă merită atenţie. Aşa l-am considerat pe Ioan Alexandru, cunoscutul poet, publicist, eseist, traducător născut în ziua de Crăciun (1941), de care m-a legat o prietenie în numele Maramureşului. Credea că Maramureşul este cununa României, osul domnesc al sufletului nostru, ochiul voievodului căruia îi datorăm înainte de toate împrăştierea cuvîntului românesc în limba daco-romanilor peste toată românitatea. Maramureşul este fiul cuvîntului, întruparea acestuia în sanctuare de stejar. Oameni liberi care n-au cunoscut niciodată ca stăpîn decît cerul de deasupra creştetelor lor. În aceste republici de lemn, care sînt pînă astăzi satele vechi maramureşene, s-a păstrat sufletul împăraţilor neamului nostru. Am decupat aceste gînduri ale marelui poet tocmai pentru a mă pune în vecinătatea zilei alese. Ca maramureşean, mă regăsesc.
E adevărat, în drumurile noastre pe văile Maramureşului, niciodată poetul nu şi-a legat harul de întîmplarea fericită din biografie. Într-un dialog purtat parcă la Deseşti, sub turla bisericii, mi-a mărturisit: „Întîmplarea a fost să fie în noaptea de Crăciun. Mama, ostenită de pregătirea sărbătorilor, a trebuit să se despovăreze şi m-a trecut în acte mai tîrziu, aşa că în acte apare 1 ianuarie”. În scrisul lui totuşi nu uită că vine din plămada divină a neamului românesc. Dar şi din Pindar, Sfântul Ioan Damaschin, din imnologii lumii creştine, din neamul străvechi de cîntăreţi dieci în stranele bisericilor ardelene. Într-un poem nu uită ziua venirii pe lume: „Sat transilvan căsuţă de pămînt/ Muşcate la fereastră busuioc la grindă/ Ştergar curat icoana pe pereţi/ Ziua-Nvierii şi Noaptea de Crăciun”. Pămîntul îşi trăia splendorile, universul a bucurie şi pace fără sfîrşit. Şi a urcat, a urcat pînă în preajma îngerilor. Ţuţea, acest Socrate al românilor, mărturisea pentru Ioan Alexandru: „Îl iubesc foarte mult. A îndrăznit nelimitat”. Numai aşa: „Ioan Alexandru este poate cel mai mare poet imnic din întreaga istorie a literaturii noastre” (E. Papu). Poetul obişnuia să-şi însoţească dedicaţiile cu o imagine, un fel de blazon iniţiatic, aşa cum aveau Evangheliştii. O flamură cu chip de om, în care era pus semnul Crucii. Poetul a trăit într-un timp sacru. Toposul maramureşean i-a fost reazem pentru o carte de imnuri: „Maramureş sat primordial/ Leagăn cît o iesle cuvioasă”. Lăsaţi-mă să cred că naşterea Poetului în Noaptea de Crăciun l-a marcat vizibil în construcţia interioară a sacrului. Păstrînd proporţiile şi destinul în lume, tot de Sfîntul Crăciun, a venit pe lume şi preotul Ioan Ardelean, acum la Parohia ortodoxă Deseşti de care mă leagă, în ultima vreme o bună rînduială spirituală. Îl văd în faţa altarului slujind în lumină, dar şi în zbaterea cotidiană cu jertfa de sine. Între candelă şi icoană, între cruce şi potir se aude zborul pelicanului, iar în zare vulturul ioanic priveghează peste pămînt. Cred că cei născuţi de Crăciun ştiu mai bine ieşirea din peşteră spre Lumină. Chiar cu ochiul înlăcrimat.
