Perioada de timp de la începutul lunii martie, însumând nouă sau douăsprezece zile, cu o vreme deosebit de capricioasă, marcând trecerea de la iarnă la primăvară, poartă în popor felurite denumiri: „Odoche”, dincolo de Gutâi, „Ișdochia”, în Codru, Chioar și Lăpuș, „Baba Marta” și „Dochia”, în Moldova, apoi „Zilele babelor” sau „Baba cu cojoacele”.
Specialiștii denumesc „Zilele babelor” drept „Mitul Babei Dochia”, pe care B.P. Hasdeu îl considera de origine dacică, pornindu-se de la substratul mitologic bogat, care ne este exprimat de variantele de legendă, în care baba o trimite pe noră cu lână neagră la vale s-o spele până se va face albă, apoi o trimite din nou să o facă neagră din albă. La vale, nora îl întâlnește pe Dumnezeu sub chipul unui om bătrân care, văzând-o că plânge, o ajută – prefăcându-i lâna neagră în albă, apoi cea albă în neagră. Dar răutatea babei era nemăsurată și, drept urmare, o trimite pe noră în munte ca să-i aducă și fragi copți. Grație lui Dumnezeu, tânăra îi aduce soacrei fragi copți. Gustând fragii, baba socotește că a sosit primăvara și e de urcat cu oile și caprele la munte, așa că îmbracă cele douăsprezece cojoace, dar încălzindu-se vremea, a tot lepădat câte unul în fiecare zi, aceste zile de martie caracterizându-se printr-o vreme foarte schimbătoare. Ajunsă în munte, gerul năprasnic o preface pe Dochia într-un stan de piatră, cu oi și capre cu tot. În unele variante, de la baza stâncii curge un izvor de apă.
Substratul mitologic al legendelor brodate în jurul Babei Dochia este bogat. Lâna albă simbolizează zilele senine și lumina solară. Lâna neagră simbolizează norii întunecoși, fragii reprezintă un simbol al primăverii, ca și ghioceii, prezenți în unele variante de legendă. Cele douăsprezece cojoace reprezintă zilele de început de martie, care alcătuiesc mitul. Cojocul este o îmbrăcăminte de iarnă, protectoare împotriva frigului și gerului, iar lepădarea cojoacelor echivalează cu înlăturarea frigului, la pragul de trecere dintre iarnă și primăvară.
Unii specialiști ne informează că acest mit, care a fost atestat și la popoarele din Balcani, fără a avea corespondențe toponimice, ar reprezenta mitul Terrei Mater, adică al pământului-mamă, care are la bază regenerarea naturii prin moarte. Baba Dochia fiind o semi-divinitate meteorologică, simbolizând timpul friguros, trebuie să moară ca să facă loc unui timp nou, călduros și plăcut, cel al primăverii.
Etimologia mitului a stârnit controverse, două ipoteze fiind mai plauzibile. După unele păreri, numele Babei Dochia s-ar trage de la Sfânta Muceniță Eudiochia, care se serbează la întâi martie. În cea de-a doua ipoteză, eroina mitului ar fi Dachia, fiica regelui Decebal, urmărită de împăratul Traian până în Muntele Ceahlău. Legenda ne spune că oastea lui Decebal era pe punctul să fie înfrântă la Sarmisegetuza, când Dachia a format o oaste și i-a sărit în ajutor tatălui său. Dar n-a rezistat, fiind nevoită să se retragă în munți, timp în care oastea ei s-a rupt în două. O parte a rămas să mai țină piept cu dușmanii, iar cealaltă parte a urmat-o pe Dachia, către Muntele Ceahlău. Când era aproape să fie ajunsă, pentru a nu fi pângărită, s-a rugat lui Zalmoxis să o scape. Acesta o preface într-o băbuță, păzind o turmă de oi și de capre. Întrebată de împărat încotro a luat-o fata cea frumoasă cu ostașii, a arătat cu toiagul către răsărit. De atunci se află în Ceahlău statuia din piatră, reprezentând o turmă de douăzeci de oi și capre păzite de o băbuță, de la baza căreia curge un izvor care se varsă în Tazlău.
Dimitrie Cantemir, care descrie statuia, se întreabă dacă e făcută de mâna unui meșter iscusit, sau de natură.
Pamfil BILȚIU
