Mari scriitori despre Deseşti

0
205

Când am ajuns pentru prima oară la Deseşti, numele satului era de mai mulţi ani desenat cu aureolă pe harta vieţii literare româneşti. Nu numai faptul că un poet în viaţă (Gheorghe Pârja) îşi transformase locul natal şi casa părintească într-un festival de poezie despre care se povesteau legende, era neobişnuit, ci şi faptul că această sărbătoare anuală a poeziei şi horincii îi era dedicată unui alt poet (Nichita Stănescu), el însuşi o legendă… Când am revenit, Nichita nu mai era prezent, poeţii care participau nu mai erau la fel de tineri, dar iarba din curtea casei părinteşti a lui Gheorghe Pârja era la fel de înaltă, butucii de lemn transformaţi în fotolii la fel de primitori, iar versurile rostite cu mirare sub crengile încărcate de poame deveneau mai adevărate… Premiul pe care l-am primit la Deseşti s-a aşezat pentru mine, onorant şi intimidant, printre semnele pe care le-am primit în alte locuri mai îndepărtate de pe pământ, şi care îmi spuneau toate că nimic din ce am trăit şi am scris nu a fost în zadar.
(Ana Blandiana)

În cerdacul casei lui Gheorghe Pârja recită Gheorghe Grigurcu, Casian Maria Spiridon, Marian Drăghici, Ion Zubaşcu, Adrian Alui Gheorghe, Liubiţa Rachici, Adi Cristi, Atilla Balazs, din Ungaria, Ioan Moldovan, Paul Aretzu (Cluj). Curtea e plină cu săteni, care vin să asiste la omagierea Poeziei. Între ei se află şi rude de-ale mele – verişoara Raisa, soţul ei Gheorghe Ţâple şi fiica lor Geta cu nepotul Dragoş, sosiţi de la Slatina, din dreapta Tisei. În satele româneşti Slatina şi Apşa de Mijloc, arhimandritul Serafim Dabija, unchiul meu, a fost preot mai mulţi ani de zile, după ce ispăşise ani grei de ocnă siberiană. Ochiul vede poezia şi urechea o aude. Un stol de păsări călătoare s-a oprit într-un nuc să asculte poezii. Păsările au patrie. La anul vor veni din nou la Deseşti, unde vor rămâne până la celălalt recital de poezie…(Acad. Nicolae Dabija)

La Deseşti, nimeni nu vine de departe. Nu poate să vină de departe. Dacă este om! Unde sunt hotarele neamului nostru? Peste care deal? După care vale? Care este cadrul sufletului? Dar streaşina lacrimei? La Deseşti pari a fi născut. Pare că ai mai fost cândva. Dar în raiul Învăţătorului Fodoruţ? Câţi profeţi s-au odihnit? Dar câţi colindători au umblat pe la fereşti? Dar noi ce-am căutat? În Deseşti nu cauţi nimic. Totul ţi se oferă dintr-o inimă a muntelui, cu chipuri de oameni. Acolo, sub vreri, s-a adeverit chipul profetului celui adevărat: al dascălului, fără de care nici cuvânt, nici joc, nici omenia neamului n-ar fi. La el să ne gândim şi la oamenii lui. Suntem aici la Deseşti. Fiecare să scrie în gândul lui: da, sunt aici! La Deseşti!
(Ion Horea)

Venim de-a lungul meridianului Doinei eminesciene din Basarabia (de la Nistru pân la Tisa) pentru a institui aici, la Deseşti, spiritul magnific al poeziei lui Nichita.
(Arcadie Suceveanu)

În Deseşti
De patruzeci de ani, la Deseşti, Dumnezeu umblă desculţ prin frunzarele toamnei şi le şopteşte oamenilor la ureche poezii, fiindcă şi Cel Preaînalt se sfieşte în faţa poeziei, adică a Lui-Însuşi.
De patruzeci de ani, la Deseşti, în fiece toamnă, un nepot de-a lui Pintea, numit Gheorghe Pârja, umblă cu flinta versului pe umăr şi cu pistoalele frumuseţii la brâu, dimpreună cu ciraci veniţi din cele patru zări, să sparie întunericul zilei şi să-i spele obrazul cu apa curată a lacrimii orfice.
La Deseşti, în fiece toamnă, se întorc cei vii ducându-i de mână pe cei ce nu mai sunt decât în rotonda cerului, pentru cenaclul mărturisirii întru poezie şi fraternitate, sub adâncul răsuflet al stelelor şi suspinul frunzei pălite.
Inima mea le-a fost şi le va fi mereu alături în fiece toamnă!
Horia BĂDESCU

De la Emeq IzraEl la Deseşti, Maramureş

În poezia De dragoste scrie Nichita Stănescu:
ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă,
demult m-a uitat
demult s-a uitat şi pe sine
cum atârna pe ceafa scaunului
Amintesc această frumoasă poezie pentru că au trecut deja doi ani de când mi s-a decernat, în mod neaşteptat, marele şi prestigiosul premiu Nichita Stănescu.
Trebuie să recunosc că a fost una din serile cele mai frumoase în lunga şi miraculoasa mea călătorie a poeziei, în ea găsindu-se şi căutările rădăcinilor mele româneşti şi totodată a apartenenţei mele la cultura românească.
Seara pe care o păstrez în memorie a fost organizată în pitorescul De­seşti, într-o ogradă plină de vrajă, în casa regretatei mama Doca, mama jurnalistului şi a poetului Gheorghe Pârja. A fost, ca-ntotdeauna, punctul de încheiere sub titlul Serile de poezie Nichita Stănescu a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei.
În seara aceea am simţit că iubirea nu plictiseşte, părul tinerei nu este supărat, iar mâna ei luminoasă mă-mbrăţişează şi din ochi i se prelinge o lacrimă de fericire.
Am simţit acolo, în curtea familiei Pârja, în prezenţa atâtor poeţi şi oameni din sat, privirea lor încărcată de o bucurie sinceră şi de simpatie. Am mai văzut pe feţele lor că-mi spuneau Bine ai revenit pe plaiurile noastre, plaiuri ce sunt şi ale tale şi ale părinţilor tăi.
Cu trei ani înaintea acelei seri, stăteam în aceeaşi frumoasă curte în preajma poetei Ana Blandiana, căreia i-am tradus în ebraică poeziile scrise pe parcursul a cincizeci de ani de creaţie. Atunci am avut onoarea s-o cunosc pe mama Doca, a cărei personalitate puternică radia asupra celor prezenţi tot ce putea fi mai bun. Spre regretul tuturora, mama Doca nu mai era prezentă printre noi, însă spiritul ei era acolo.
Amintesc aceasta deoarece se spune că poezia e ceva ezoteric, la nivel înalt şi care nu-i ia în consideraţie pe oamenii simpli. Dar evenimentele de la Deseşti sunt un exemplu.
Moshe ITHZAKI

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.