Un mare teolog și cărturar

0
77

Răsfoind presa din ultimele zile, am citit știrea că s-au împlinit zece ani de când a plecat la Domnul Înaltpreasfințitul Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. Era 31 ianuarie 2011. A fost o personalitate de excepție a lumii culturale și a ortodoxiei românești. Trecut printr-o lume zbuciumată, cu tentații și izbăviri, nu a fost ocolit de suferință și de urmările ei. Dar suferința l-a îndârjit și a ajuns să-și dorească două lucruri în viață: slujirea bisericii și a scrisului, un talent cu care a fost înzestrat. Eu am auzit de numele teologului Bartolomeu când pe scena Teatrului Dramatic din Baia Mare se juca piesa „Steaua Zimbrului”, semnată de Valeriu Anania, numele lui de mirean. Piesa mi-a stârnit interes deoarece cuprindea dimensiuni ale sufletului românesc, simboluri ale sacralității, folclor, elemente de basm, mituri și realități istorice. Cu referire la legenda întemeierii Moldovei.
Apoi i-am deslușit biografia, din aproape în aproape. Știam de la scriitorii din Iași că la Mănăstirea Văratec își duce viața un preot care trudește la traducerea Bibliei. Era Bartolomeu Anania, care a îndeplinit mai multe rosturi bisericești, inclusiv preot în America, dar nu dorea să-și rateze vocația de scriitor. I s-a propus, de către Patriarhul Teoctist, să devină Mitropolit al Moldovei, că era scaunul vacant. A refuzat și l-a convins pe patriarh să-i accepte dorința să rămână la Văratec, să continue munca la traducerea Bibliei. Doar la insistențele unor prieteni, printre care și Părintele Dumitru Stăniloaie, a acceptat să devină arhiepiscop la Cluj, la vârsta de 72 de ani.
Când a fost întronizat arhiepiscop la Cluj nu era doar o personalitate a Bisericii Ortodoxe Române, ci și a culturii române. Opera sa fusese comentată de nume de prestigiu ale literaturii noastre, începând cu Tudor Arghezi. Era prețuit în lumea literară, cărți ale sale fiind încununate cu numeroase premii. Toate acestea, și multe altele, am avut ocazia să le aflu și în timpul celor două primiri la Inaltpreasfinția Sa la sediul Episcopiei din Cluj. Câţiva ani am participat la Festivalul Internațional de Literatură ”Lucian Blaga”, de la Cluj-Napoca, unde erau invitate și personalități culturale ale Europei. La fiecare ediție ÎPS Bartolomeu era la ceremonia de deschidere. Avea obiceiul să se întâlnească cu invitații la manifestare. În două rânduri mi-a revenit mie onoarea să particip, la sugestia universitarului Liviu Petrescu, președintele Societății Culturale, la dialogul cu marele teolog și cărturar. Fiind și eu membru fondator al numitei Societăți.
O dată l-am însoțit pe universitarul din Madrid, filosoful, eseistul, esteticianul George Uscătescu, în 1995 și apoi i-am deschis ușa episcopală cu un grup de scriitori români din Serbia, în 1997. Știu cu precizie anii, deoarece, de fiecare dată, ne-a dăruit o carte. Eu am primit „Noul Testament” și „Pentateuhul,” în traducere proprie, însoțite de o dedicație: „Lui Gheorghe Pârja, cu cele mai bune urări! Bartolomeu al Clujului.” De fiecare dată erau dialoguri-mărturisire.
Ne-a povestit despre anii de început la mănăstiri, dar și despre anii din închisoarea de la Aiud, fiind învinuit de “uneltire împotriva ordinii sociale.” Din 25 de ani primiți, a executat șase. Pentru a scăpa de pustiirea singurătății, în celulă, a început să lucreze versuri în memorie. Că nu aveau acolo hârtie și creion. A lucrat cu creierul. Așa că piesa văzută de mine la Baia Mare, poemul dramatic în versuri, “Steaua Zimbrului,” l-a compus în întregime în memorie. Când a ieșit din detenție, a trecut textul pe hârtie, așa cum era fixat în creier.
Astfel a putut supraviețui închisorii. Literatura în minte a făcut să resimtă mai puțin foamea, frigul, setea, oboseala, brutalitatea gardienilor și alte mizerii. Și acum aveam în față un bărbat falnic, e adevărat la anii târzii, de o demnitate molipsitoare. Cu o voce baritonală, reușea să întoarcă timpul înapoi. Și acum simt mângâierea lui pe creștetul meu. Trăiam un timp sacerdotal făcând o sinteză între frumusețea literaturii și cea a vieții duhovnicești. Când l-am întrebat despre șederea la Mănăstirea Văratec, m-a corectat brusc. Spunându-mi că acolo nu a șezut, ci a trudit din greu să dăruiască limbii române „Cartea Cărților, Sfânta Scriptură”, într-o versiune nouă, cu peste 8000 de note la subsol, ediție la care a lucrat 11 ani de zile.
Socotea literatura scrisă până la această Mare Lucrare o perioadă de pregătire pentru ceea ce Dumnezeu îi hărăzise spre sfârșitul vieții, adică această nouă versiune a Bibliei. Adică versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Anania, sprijinit și de alte osteneli, apărută în anul 2009. Se vede din această mare izbândă creștină că înaltul cleric se apleca asupra cuvintelor nu doar cu talentul scriitorului sau cu acribia savantului, ci și cu delicatețe duhovnicească.
Un discipol al lui Bartolomeu, părintele Andrei Coroian, care a fost și monah la Nicula, a descoperit în el om delicat, profund și fin. Cum mi s-a relevat și mie la acele întâlniri de neuitat. De la el am reținut spusa: „Să vă purtați cu cuvintele așa cum se poartă îngerii cu Maica Domnului.” Traducătorii scrierilor biblice au fost întotdeauna ierarhi erudiți, care și-au închinat timpul și priceperea acestei sacre strădanii. Cum a fost și marele teolog și cărturar Bartolomeu Anania. A cărui mângâiere pe creștet am simțit-o când am scris aceste rânduri.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.