Părăsim, uităm, ignorăm • Cum am reușit să părăsim rezervoare de apă, palate episcopale, castele?

Trăim momente interesante. Nu era obligatoriu, mai ales că uneori așa-zisa evoluție nu e obligatoriu o evoluție… Dar întoarcerea la simplitate e acum imposibilă, fără o restartare de sistem.
Bunicii și strămoșii noștri erau la rândul lor interesați de confort, dar poate nu cu orice preț și nu până acolo, încât să depinzi de el, apoi să-i devii subjugat. Să-ți pierzi îndemânări ascunse în ADN, de dragul huzurului sau datorită lui. Făceam o glumă mai ieri, ne aminteam vorba aceea că nu am reușit noi, capitaliștii, să zugrăvim cât a construit Ceaușescu cel comunist. Problema e că generații și generații de străbuni, cu sau fără comunism, au tot construit aici, în Maramureș. Aproape totul se dărâmă, cât noi stăm ascunși ba de soare, ba de zăpezi, ba de Covid, ba de grija meciului nu-știu-care.
S-ar cuveni prin urmare, din respect pentru cei ce-au pus osul, să reamintim clădiri și obiective utilitare abandonate, în Maramureș. Am mai făcut-o, dar am mai găsit altele, uitate. Unele dintre ele sunt în lista clădirilor protejate, monumente istorice. Așa, și ce dacă?

Putrezesc, în ruină, pe undeva cu o secretă speranță, ca în cazul bisericii de lemn de la Buteasa sau al fostului palat episcopal greco-catolic (fosta fabrică de tricotaje) băimăreană, să se dărâme de la sine și să elibereze terenul. Mai sunt asemenea obiective băimărene. Un abator vechi, fostă fabrică de zahăr, pe strada Băii, datat 1889. Sau rezervorul de apă al fostului apeduct de pe strada 8 Martie, la intrarea în Ferneziu, pe deal, „Protejat” de o comunitate ascunsă de romi, dar nu foarte bine, câtă vreme stema orașului austro-ungar a fost subtilizată. În folosință și în funcțiune, dar de mult ignorată de băimăreni este biserica Sfântul Anton din Piața Păcii, datată în 1402, una dintre cele mai vechi construcții băimărene! Ar mai fi. Galeria de apă de pe pârâul Vicleanu, obiectiv speologic, mina istorică de pe Dealul Crucii, etc. Dar nu ne imaginăm că doar Baia Mare are ruine… deși să nu uităm că are o întreagă platformă industrială unde bate vântul, de la Romplumb la IMMUM, la Phoenix, IMRAUT, fabrica de pâine etc.

Am reaminti apoi șirul de case de grofi, așa-zise castele la Satulung, Pribilești, Ardusat, sau castelul Appafy de la Coștiui, care între secolele 15-18 a fost nu doar castel, ci și Oficiu al Sării. Apoi școală, apoi nimic. Sau casa nobiliară Szaplonczai din satul Tisa, și ea ulterior școală și apoi ruină. Avem apoi alimentarea cu apă a orașelor Baia Sprie și Baia Mare de pe Gutâi, de la Trei izvoare, de unde se aducea apă încă din zorii secolului XX. Sau haitul de la Măcârlău, pe Vaser, care asigura debitul de apă pentru plutărit și transportul buștenilor la vale, spre Sighet sau mai departe. Am revăzut apoi, întregi, dar părăsite, cele două foste cantine muncitorești din bușteni, din Vișeu și din Borșa, care fuseseră construite în perioada războaielor mondiale, cu diverse utilități inclusiv ca spitale de campanie. Culmea e că nu s-au părăsit doar clădiri care și-au pierdut funcționalitatea. Fostul IPEG are cabane în paragină în munți, în locuri unde nu sunt nici refugii montane, la Puzdrele, Lucăceasa, Ivășcoaia, Cătărama, Măcârlău. La fel, foștii grăniceri au pichete și clădiri părăsite de-a lungul întregii granițe, cel puțin în Maramureș… din satul Piatra până pe vârfuri gen Comanu sau Smerecin! Și lista noastră continuă. Putem ignora, cu gust amar, zecile-ba sutele de clădiri rămase după minerit și după REMIN, blocate aiurea și la interes, nedate autorită­ților locale sau instituțiilor care funcționează. Sunt deja ruine, marea majoritate, deși nu sunt mai vechi de 50 de ani unele. Deși pe alocuri salvamontiști sau alții se puteau folosi de ele. Avem cabane silvice în paragină, de la Novăț la Rica sau spre Uloha, la cea de la Izvorul albastru al Izei. Avem hoteluri, cum e cel din Borșa Complex, ce a devenit o ruină, din perlă a Borșei. Nu că spitalul ar părea mai viu…
Și mai avem… și probabil am mai avea „de-o tură”. Dar unele situații par chiar penibile, construcțiile și locațiile lor sunt atât de evident de strategic puse încât ceva e de neînțeles. Dăm exemple? Mina de la Valea Chioarului, cu galerie și cu bloc de locuințe și birouri în curte, așezate la drumul european 58… ar putea fi orice, de la muzeu al mineritului la hotel, la loc strategic de înnoptat pentru TIR-iști. Orice. Restaurantul Stejarul, ceva mai încoace pe același E 58, e o ruină, din fostul loc șic de odinioară. A fost kitsch-os? Sigur c-a fost. Dar era bătaie pe un loc acolo. Acum…ar trebui să-l revedeți. Puntea de la Aspra e alt loc interesant, uitat. Acum, când Aspra are asfaltul aproape și autoritățile se pregătesc iar de asfaltare prin cătun, când dincolo, de cealaltă parte a punții,

tocmai s-a asfaltat drumul de la Boiu Mare spre Vima Mică, prin Românești, avem probabil cel mai interesant loc de văzut Defileul Lăpușului și nu numai. Puntea? E într-o rână, trebuie să fii ușor turbat s-o traversezi. Iar vremurile cu navetiștii de odinioară, sculați cu noaptea-n cap să ajungă la muncă în oraș, au trecut.
Și revenim la înșiruire. Cu ruine de rit vechi sau nou. Cum ar fi blocurile sociale de la Sighet ce încă n-au ajuns să fie folosite și se ruinează. Cu gara din Mireșu Mare, construcție frumoasă de altfel, pe care autoritatea locală o tot cere degeaba CFR-ului. Sau fel de fel de făbricuțe în Vișeu, Ulmeni, Satulung etc. Cu băi părăsite, odinioară locuri la modă, gen Cărbunar. Cu sondele de țiței de la Săcel părăsite, altă anomalie fără explicație, mai ales în asemenea vremuri!
Cum excepția confirmă regula, avem și vești bune. Nu toți își uită istoria și nu toți nu înțeleg potențialul clădirilor și al locațiilor ce se ruinează sub ochii noștri. Șomcuta reușește în sfârșit să reabiliteze și să dea o folosință clădirii fostei Securități. Așteptăm de asemenea campingul băisprian din Poiana Boului, de la fostul poligon al Secu. De asemenea, face pași și Ocna Șugatag pentru a căuta investitori în reabilitarea celor două blocuri de pe Câmpul Tătaru. Potențial este, idei ar fi. Din păcate, avem un defect. Încercăm să facem totul de nou, „pe fonduri”. Ignorând ceea ce avem încă. Locuri, construcții. Și dacă sună ca un reproș făcut autorităților, nu e! Problema e la fiecare dintre noi. Cum altfel am avea în Maramureș, ca-n restul țării de altfel, populație în scădere masivă, sate pline de case părăsite, dar o febră a construcțiilor? Cum facem să avem centre de sate cu case ce se dărâmă, dar margini de sate pline de vile? Cum ignorăm izvoare minerale valoroase și bem poșirici de ape îmbuteliate cu „etichetă faină”? Oare nu e problema la fiecare dintre noi, endemică, la nivel de societate, ca o plagă sau ca un… Covid?