Poetul, criticul de film, prietenul Ioan Pavel Azap mi-a solicitat un text despre prozatorul, dramaturgul, scenaristul de film, academicianul Dumitru Radu Popescu, născut pe 19 august 1935 în satul Păuşa (jud. Bihor). Împlineşte 80 de ani. I-am mărturisit că pentru a-i face un portret mai sentimental ar fi trebuit să-l cunosc, ceea ce nu s-a întâmplat. Cât despre vasta dumisale operă nu mă încumet să scriu, deoarece nu am abilităţi de critic literar. Dar, prin vreme, am citit câteva din cărţile lui cu titluri seducătoare. Ca un cititor mai atent, m-am încumetat să scriu ceva despre marele scriitor. Îi port o preţuire aparte de pe când era redactor-şef la revista „Tribuna”, pentru sprijinul acordat tinerilor prozatori care debutau la Editura „Dacia”, cu gânduri de încurajare din partea derepeului pe ultima copertă. Şi la majoritatea autorilor nu a greşit D. R. Popescu. Deşi nu eram prozator, mă ocrotea şi pe mine gestul lui. Dar să revin la condiţia de cititor. M-a vrăjit nuvela Duios, Anastasia trecea. Povestea tinerei învăţătoare suplinitoare care face un gest interzis. Ea îşi alege soarta. În timpul războiului, nemţii ucid un partizan sârb. Îl pun în mijlocul satului şi interzic îngroparea lui. Anastasia înfrunta frica, sugerând motivul Antigonei. Filmul, având ca subiect nuvela – în regia lui Alexandru Tatos (cu Amza Pellea şi Anda Onesa) –, mi-a întărit sentimentul demnităţii eroinei în faţa fricii. Am rămas cititor apropiat a trei romane semnate D. R. Popescu: Vânătoarea regală, Împăratul norilor ori Ploile de dincolo de vreme. Eugen Simion, socotit specialistul momentului în lovinescianism, aprecia cele trei romane scrise în tradiţia românească prin sensul lor moral care se sprijină pe trei stâlpi: „Gustul pentru mister şi spectaculos, o intrigă bogată şi, în inima notaţiei realiste, poeticul, manifestat în preferinţa pentru simboluri”.
D. R. Popescu este un scriitor prolific, care declara într-un interviu, anul trecut: „Mereu mi-am găsit subiecte în realitate”. Aşa mi-am amintit de subiectul piesei Piticul din grădina de vară, care a pornit de la o întâmplare adevărată. O femeie a fost condamnată la moarte, dar, fiind gravidă, execuţia s-a amânat până după naşterea copilului. Tocmai ideea de a căuta subiecte în realitate, care cuprind tragedii ale istoriei, m-a dus cu gândul la o piesă aproape necunoscută a marelui scriitor, Piticii cărunţi, publicată în volum în 2006, care a pornit de la un caz real, zguduitor de adevărat, care i s-a părut autorului uluitor. Este povestea piticilor din Rozavlea (comună de pe Valea Izei, din Maramureş). Povestea o ştiam, dar nu sub formă de piesă de teatru în viziunea lui D. R. Popescu. Povestea pe scurt. În 1869, se năştea la Rozavlea Isac Ovici, rabin şi comediant ambulant. A avut zece copii, unii afectaţi de nanism hipovizar (piticism). Se putea lăuda cu performanţa de a fi ajuns tatăl celei mai numeroase familii de pitici din lume. Copiii au învăţat de mici că trebuie să fie uniţi. Urmând sfatul părintesc, şi-au format propriul grup artistic: Trupa de teatru Liliput. Între anii 1920-1930, au cunoscut un mare succes, cu turnee în România, Ungaria şi Cehia, cu un repertoriu cântat în idiş, maghiară, română, rusă, germană. Mereu eleganţi, au fost primii locuitori din Rozavlea cu aparat de radio şi automobil. Dintre cei doisprezece membri ai familiei, şapte erau pitici. După cedarea Ardealului din Nord Ungariei în 1940, au intrat în vigoare legile rasiale, care interziceau artiştilor evrei să ţină spectacole. Au fost deportaţi la Auschwitz. Au intrat pe mâna doctorului Mengele, care s-a interesat de ei, crezând că va dezlega secretul piticismului. Şansa le-a surâs. Au fost eliberaţi în 1945. Au ajuns în Uniunea Sovietică. S-au întors la Rozavlea, după ce au mers şapte luni pe jos. Au ajuns în Sighet, apoi în Belgia. Au emigrat în Israel.
Ce l-a impresionat pe D. R. Popescu? Nu doar faptul că erau fraţi, nu doar faptul că erau evrei. Ei erau artişti de circ. Mengele i-a ocrotit pentru a-l deconecta. Descărcându-şi coşmarurile. Circari, pitici, evrei, cărunţi, condamnaţi la moarte. Ştiind ce se întâmplă în jur, îl privesc ciudat pe odiosul ocrotitor ce voia să se elibereze de propriul prezent. Piticii – în viziunea dramaturgului – au trăit o tragedie absurdă, grotescă. Întrupau în ei Timpul. Pentru pitici, moartea celor din lagăr devine un şoc existenţial. Timpul pentru ei nu poate fi canonizat. D. R. Popescu pledează pentru depăşirea Insuficienţei raţiunii şi Lauda demenţei. Autorul mărturisea că piesa nu a prea citit-o nimeni şi nu a jucat-o nici măcar un teatru. Mă gândesc şi eu: de unde actori pe măsura subiectului? Oricum, un subiect cu reşedinţa şi în Maramureş a fost dramatizat de marele scriitor.