Scrisoare la despărţire. Noapte bună, Augustin Cozmuţa!

0
1089

Dragă Gusti, te-am sunat în 14 noiembrie, sâmbătă, de ziua ta. Să-ţi doresc mulţi ani peste cei 71 împliniţi. A răspuns soţia, doamna ta. Tu n-ai putut. Tocmai terminaseşi tratamentul. M-a uns pe suflet să aflu de la domnul profesor Florian Roatiş – căruia i-ai mărturisit – că te-a bucurat apelul meu telefonic. Am sunat şi pentru a-ţi mulţumi pentru cum ai scris şi ai vorbit despre mine. Te-am sunat şi pentru a te invita la o poveste, în continuarea celei începute după ultima noastră emisiune de televiziune. Ai apreciat mult, dar şi surprins – căci nu te mai invitase nimeni în ultima vreme – provocarea mea. Te-ai întors din America, de la Ioana, fiica ta. Mi-ai povestit multe, inedite, frumoase şi interesante. Şi mi-ai mai fi spus alte, multe, asemenea, dar timpul, bată-l vina, a impus limite de dialog. După emisiune am tăifăsuit regal despre câte în lună şi în stele. Te-am ascultat cu respectul ucenicului faţă de Maestru. Spun, fără teamă şi rezerve, că am avut, cu toţii, multe de învăţat de la tine! Cum au avut şi studenţii de la Jurnalism. Trebuie să se ştie că ai fost şi profesor, nu numai ziarist, scriitor, critic literar şi părinte spiritual. Un ziarist de excepţie şi un prieten frumos. Revin. M-ai făcut, ca de obicei, să iau aminte, cu multă atenţie, la tot ce zici. Cum făceai mereu. Doct, pertinent, calm, cald, exigent şi amical. Paradoxal, dar aşa erai. Deodată, m-ai surprins cu întrebarea de ce am urmat studii de licenţă şi master în Teologie. Ţi-am răspuns. Ţi-a convenit răspunsul. Dragă Gusti, ţi-am spus atunci, şi ai consimţit, că suntem purtătorii unei „Biserici Lăuntrice”, care stabileşte strânse legături cu Cerurile şi, mai ales, strânse legături între noi, care a căpătat o densă materialitate. Dragă Gusti, scriu îndurerat cele ce voiam a ţi le spune de ziua ta. Am ştiut că locuieşti în Catedrala Cuvântului Scris. Mai ştiam, simţindu-te – deşi nu te-ai arătat – că adăposteşti, în forul tău, acea Biserică Launtrică, pe care o purtăm în noi cu mândrie. Eram sigur că eşti unul din cei conştienţi de această Biserică, pe care o respecţi, o creşti şi, mai ales, o mărturiseşti prin gândurile, faptele şi scrisurile tale. Mi-ai confirmat după emisiune!
Ai ales Biserica din cer, cea Triumfătoare. Rămân, prieten drag, în Biserica de pe lume, cea Luptătoare. Pentru ceva vreme. Şi nu voi pregeta a spune tuturor că ai biruit în cea mai nobilă slujire gazetărească: actualitatea, spiritualitatea, adevărul, cultura şi valoarea! Noapte bună, Augustin Cozmuţa!
Octavian BUTUZA

 

A trecut în Eternitate AUGUSTIN COZMUŢA

Se cerne iarnă peste Cerneşti. Peste Baia Mare. Peste Ferneziu. Peste întreg Necuprinsul.
Augustin/Gusti, nu era/este decât un om, un om de lut, făcut şi neprefăcut, pentru a îndritui în această lume ochiul ”critic” de deasupra vieţilor noastre trecătoare: ”Din ţărână venim şi în ţărână ne tragem”.
Am fost la nunta sa cu Ileana Cosânzeana. Demult. Erau mireasa şi mirele aşa de frumoşi. Se veseleau. S-au găsit unul şi cealaltă. A fost o nuntă bogată în dragoste. Apoi a scos multe antologii din ”Pagini maramureşene”. Era, şi mai este, ”antologatorul” poeţilor din Maramureş. Avea şi are încă ”ochiul critic”, vedea valoarea. Îmi pare rău că nu a fost la ”centru”, în cea mai mare Provincie care este Bucureştiul. Poate era mai mare şi mai ”dur” cu ”provincialii”. A dat grai ziarului ”Graiul Maramureşului”.
L-am botezat împreună, în 22 decembrie 1989.
Cum să te desparţi de Augustin Cozmuţa?
Mi-aduc aminte: eram într-un separeu la ”Carpaţi”, hoream cu Mihai Olos, cu alţii, şi, printre horile noastre, se aude un glas/o hoare mândră. Ne-a uimit ce glas de diac avea. I-am şi spus că el trebuia să se facă diac, la ”Biserica Literaturii Române”, că are glas.
A fost totul ca o fulgurare a vieţilor noastre, o fulgurare aşteptată la capăt de noiembrie. În această lume fără de capăt. Cu sens/fără sens. El, Domnia Sa, merge lângă Prietenul nostru Vasile Avram, lângă Ioan Alexandru. Dar la Ferneziu, cu frenezie înditruit să mai fie. În amintirea noastră, în gândul care niciodată nu piere.
Astăzi aruncăm bulgări de lut peste trupul de lut al prietenului nostru, un OM care trece din lumea albă în lumea cea neagră. Ca o părere: ”A fi, sau a nu fi” – iată întrebarea.
Augustin Cozmuţa va rămâne ca un stâlp în mişcătoarea transformare a lumii noastre literare, din Maramureş şi din întreagă Românimea. Ca o prevestire.
Se cerne ploaie de toamnă târzie. Peste lacrimile noastre. Peste brazii şi fagii din Ferneziu, din Cerneşti, din inima noastră îndurerată:
Jele-mi-i, lume, de tine
Că-oi muri şi eu ca mâne:
Tu p-a cui samă-i rămâne?
Dumitru IUGA

 

În amintirea lui Augustin Cozmuţa
„Şi se duc pe rând, pe rând…”

Stalinismul cu duba lui neagră a trecut peste noi, lăsându-ne în spaime, dar nu lipsiţi de speranţe! Chiar dacă duba neagră şi-a „mai făcut veacul” încă o vreme, tinereţea nu’şi pierdea însuşirile. Au venit anii 60, cu presiunile mişcărilor „socialiste” din Occident, care au adus şi la noi o iluzie de destindere, o speranţă, chiar încredere într’o descătuşare spirituală de presiunea dictaturii impuse. O mână de tineri entuziaşti, Gusti Cozmuţa, proaspăt venit de la Universitate, din Cluj, l-a întâlnit în Baia Mare pe celălalt „proaspăt” literat, Ştefan Bellu, s’au pus pe treabă să înfiinţeze la Baia Mare un Cenaclu literar pe care l-au numit „Nord”. Li s’a asociat Vasile Radu Ghenceanu, un alt împătimit al cuvântului scris, care a devenit preşedintele cenaclului, Mihai Olos şi alţii. Entuziasmul era mare. Cenaclul s’a lărgit considerabil. A devenit un adevărat şi real „atelier de creaţie” în care în două duminici din lună se ţinea şedinţa. De fiecare dată, un alt membru, tineri, chiar elevi sau vârstnici, îşi citeau creaţia. „Ne înfiinţam” şi „ne desfiinţam” după toate regulile criticii literare, fără supărări sau dezaprecieri, dar şi fără încurajarea mediocrităţii. Credeam într’o revenire la linia de a-ţi putea spune liber părerea, de-a crea după puterea spiritului, de-a putea publica „liber” fie şi numai în regie proprie!
De 14 Nov. 2015, m’am gândit la Gusti Cozmuţa. Implinea 71 de ani. Am luat la răsfoit „Nord Statornic” 1973, prima „Antologie alcătuită şi îngrijită de Augsutin Cozmuţa,” reprezentând „într’o formulă inedită, obişnuita culegere anuală de „Pagini maramureşene” la a zecea ediţie” (Cuvânt înainte). Gusti mi-a scris cu puţin înainte, în 17 Octombrie: „Cum sunt când în spital, când pe acasă, nu pot reacţiona la mesaje, aşa că îmi cer scuze”. Îl rugasem de nişte cărţi. Nu ştiam cât este de bolnav. I-am scris de ziua lui, despre acele începuturi de la „Nord literar” la care ne gândim cu nostalgie, când chiar dacă ni se punea căluşul în gură, noi tot nu’l simţeam acut pentru că eram tineri şi enuziaşti şi dornici de-a face ceva creator şi valabil, ce să rămână în urma noastră. N’a fost cum ar fi trebuit să fie şi după cerinţa sufletului – LIBERTATEA – totuşi a fost frumos aşa după cum ni l-am putut face să fie „frumos”! Gusti, cu trupa lui de la ziar a iniţiat acel „Almanah cultural” despre care V. R. Ghenceanu ne face un tablou întreg în memoriile sale, Almanah cu care cutreieram satele în activitatea culturală impusă de partid, dar pe care noi o făceam după sufletul nostru, românesc, cultural-folcloric, ştiinţific, chiar creştin. Gusti Cozmuţa, în zilele date lui de Bunul Dumnezeu, a muncit cu binecuvântare, şlefuind talantul primit, spre mulţumirea personală, a familiei şi a societăţii pentru care – aşa cum a fost – a făcut ceva bun, atât cât se putea face. „A fost un om care şi-a respectat meseria, cu un înalt simţ al datoriei, un bun coleg şi prieten” (Florica Bud). Dar Timpul ne este prieten şi duşman şi ne face să ne ducem rând pe rând!… Din garda de început a Cenaclului „Nord”, al cărui pilon de bună şi solidă rezistenţă era Gusti Cozmuţa, constatăm că au mai rămas încă atâţia încât nu întrec degetele de la mâna a doua. Totuşi, printre ei se găseşte un decan şi o decană de vârstă 80! Cu regret că mulţi dintre cei mai tineri au plecat înainte. Aceste plecări prea timpurii, acum a lui Gusti, ne dor, dar ne mângâie gândul creştin al locului din Etern, „loc de lumină şi verdeaţă, unde nu este durere, nici suspinare, ci viaţă fără de sfârşit”. Dă-i-o, Doamne, lui, în împărăţia Ta, căci dragoste de oameni şi de Neam a avut în viaţa sa şi lucruri bune a făcut şi ne-a lăsat moştenire, după poruncile Tale, Doamne! Amin.

Terezia BOLCHIŞ TĂTARU
Augsburg, luni,
23 Noembrie, 2015

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.