Într-o dimineață, mă aflam la un oficiu poștal pentru a expedia un pachet. La rând, mai mulți oameni, prelinși pe lângă perete, păstrând distanța pandemică din ordonanța militară, așteptau să ajungă la ghișee. Tăcere firească, ca între oameni prinși cu grijile cotidiene. Deodată, unul dintre ei revarsă vorbe ascuțite împotriva noastră, ca români, fără a aduce vreun argument. Se răzvrătea împotriva ordinii impuse, făcând apel la defecte neexplicate ale poporului din care face parte. Cei prezenți am tăcut, nu era vreme de polemică pe această temă. Mi-am adus aminte de un excelent eseu al lui Laurențiu Ulici, în care spunea că, adesea, noi suntem Cain și tot noi Abel.
Auzim adesea și la televiziuni personaje care nu se împacă cu propriul lor popor. Îi descoase defecte închipuite. Vorba stranie, ca la noi la nimenea, este des uzitată. Și când este nevoie, dar mai ales când nu se potrivește. Credea, regretatul meu prieten Laurențiu, că nu-i un lucru nou în istoria noastră, când personaje de nuvelă purtau o devastatoare dușmănie nouă înșine. Adesea bagatelizăm această dușmănie și trecem cu ușurință peste consecințele ei. Ce-i mai grav, că, prin vreme, mulți, din satele vecine, au știut să cultive în folosul lor această înclinație a noastră. Care vine de departe. De la agricultorul Cain și de la păstorul Abel. Dar am avut întotdeauna un sfat al înțelepților, care au sesizat primejdia și au desenat căi de ieșire din acest cerc veninos.
Nu de puține ori am plecat urechea la tot felul de sirene, evident amăgitoare, care spuneau povești, ce multora le convenea. Când răul s-a instalat și prin contribuția vrajbei dintre noi – Abel și noi -Cain, nu am mai putut să-l ascundem. Se vede și astăzi, chiar în fața unui oficiu poștal. Și în istoria recentă avem pilde zguduitoare în care s-au osândit frați de același neam. Îmi vine în minte cruzimea lui Cain asupra lui Abel din închisoarea de la Sighetul Marmației. Nu voi fi vindecat de această rană până la moarte. Nu de puține ori am dat vina pe alții. Ori ne-am împăcat cu datul sorții. Ca și cum soarta i-a ales în fruntea trebilor obștii pe unii care aveau la îndemână reflexul pildei biblice. Ce-i mai greu de explicat este că nu s-a găsit, încă, un leac pentru aceste porniri care funcționează cu dușmănie și ură.
Ce este mai trist că unii comentatori, cu audiență, împart poporul român în două părți. O parte cu apucături de Cain și alta cu jertfă de Abel. Dar mă opresc a considera care este proporția. Adică, câtă binefacere și câtă dușmănie ne cutreieră. Durerea omenească, pe care o constat, este că am ajuns în faza în care uităm că Abel și Cain sunt frați. Se pare că fiecare este în căutare de identitate. Când identitatea unuia este mai rotundă decât a celuilalt, cumpăna lumii se apleacă. Depinde în favoarea cui. Când dușmănia de sine, că despre asta este vorba aici, întunecă sentimentul sau conștiința identității unui popor, nu se întâmplă ca în legenda biblică, dar oricum este o pierdere.
Eseistul, de la care am pornit, conchide că, nu o dată, am fost cel mai aprig dușman al nostru. Din păcate, deși aparțin curentului național de întrămare a neamului meu, nu pot influența prea mult spectrul confuziei. O cale ar fi să ne recunoaștem păcatele, să ni le asumăm. Ca o condiție pentru îndreptare. Apoi să putem, prin atitudini, să schimbăm sensul unor expresii care ne stau pe frunte. Asta ar trebui! Să renunțăm la deprinderi lingvistice care ne trezesc amintiri. Dar nu la toate. Rămân la părerea că este bine să știm a-l deosebi pe Cain de Abel din structura noastră. Nu ar trebui să mai fim locuiți de vrajbă și ură frățească, de sânge și de neam, ci să dăm celor ce vin după noi un mesaj care să le deschidă ochii spre lume.
Aștept lumea în care Cain va fi pus între paranteze! Și suficient de curajoși să-i refuzăm lui Abel orgoliul revanșei. Aceste idei, din eseul lui Laurențiu Ulici, m-au cutreierat, acolo, stând la rând la oficiul poștal. Omul nostru revoltat a ajuns la ghișeu cu pachetul pentru expediție. Era încruntat la față, avea ceva cu neamul din care face parte. Oficianta, o doamnă cu vorba blândă, cu fața radioasă, i-a preluat mesajul. Omul nostru a rămas fără cuvinte. Nici cele bune nu le avea la îndemână. Când a ieșit din oficiul poștal, parcă era mai relaxat. Cert este că ne-a salutat pe cei rămași la rând. Și eram în rând cu lumea. Parcă am simțit că tocmai Cain a fost pus între paranteze. Și nu uit că am avut, tot timpul, un sfat al bătrânilor care a știut să arate calea cea bună.
