Când pleci în altă țară, oricât de mare e bagajul cu care pleci (și de cele mai multe ori aceasta nu este o opţiune), tot nu ai cum să iei totul cu tine. Acolo, departe, îți lipsește mereu ceva ce ai lăsat acasă. Mie îmi lipsesc cel mai mult prietenii, salutul și binețele oamenilor. Străinii cu care te întâlnești sunt politicoși în felul lor, dar tot străini rămân. Chiar dacă te saluți, zâmbești și conversezi atunci când ei nu sunt grăbiți.
Eu iau cu mine de fiecare dată amintirile. Care te țin ancorat în lumea de acasă. Cred însă cu convingere că orice om ar trebui să locuiască măcar un an într-o altă cultură decât cea în care s-a format. Procesul de adaptare creează o altă dimensiune a sufletului și a minții. Înveți, sau te învață viața să-i respecți pe cei din jur, dar să te respecți și pe tine! Să cunoști regulile și să le respecți! Te simți liber, dar doar atât cât nu-i deranjezi pe ceilalți.
Departe de țară, când simt că am nevoie de aer, mă gândesc la bisericile de lemn ale Maramureșului. Acolo găsesc leacul perfect. Aici, credința seamănă cu o rădăcină pe care cresc tulpinile, florile, fructele faptelor bune. E important să nu rămânem doar cu visele despre granițe deschise!
