Deși am făcut armata, nu mă pricep la războaie. Și acum îmi amintesc starea de spirit a ostașului din mine, când se vorbea despre inamic. Ca orice tânăr, cu un dram de logică, mă întrebam: dar cine este inamicul? Nu era un inamic oficial, ci unul probabil. Eu mă instruiam pentru orice eventualitate. Țara trebuia apărată. Să nu credeți că eram atât de naivi. Știam cum bat vânturile în jur. Mai ales după august 1968, când a fost invadată Cehoslovacia, la care România nu a participat. Apoi, mai citeam istorie, care nu se preda la școală. Sentimentul trăirii războiului l-am avut în 1967. Eram elev, când s-a anunțat, la difuzorul liceului, că au început luptele în Orientul Apropiat. Celebrul Război de 6 zile. O colegă de clasă s-a pus pe plâns în hohote. Era evreică, și avea rude în Israel. Emoții de tânăr neinstruit, cum ziceam, le-am trăit în august 1968. Când m-am refugiat pe dealurile Șomcutei, la colegul de bancă, Titus Botiș, să ne apărăm țara dintr-un punct trigonometric. Adică o ciuhă de hotar.
Naivități cu zâmbete actuale. Cu vremea, m-am mai lustruit în priceperea războaielor. Dar nu m-am împăcat cu gândul că se omoară oameni. Pentru ce? Pentru a-și apăra țara, pentru cucerire de teritorii, pentru putere, din răzbunare, din orgoliu politic? Astea și multe altele. Toate aceste întrebări mi le-am pus la declanșarea noului conflict dintre Israel și Palestina. Cu serioase reverberații în Europa. Și cu răsuciri de atitudine față de părțile implicate în conflict. În mai multe țări europene, precum și pe continentul nord-american, au fost organizate manifestații în sprijinul palestinienilor, în contextul în care emoția mediatică, amplificată de bombardamentele efectuate de armata israeliană în fâșia Gaza. Organizația Hamas, care controlează Gaza, considerată teroristă de către Uniunea Europeană și Statele Unite, are adepți în țări europene. Mai ales în Franța. Mulți tineri musulmani, și nu numai, au crescut la umbra acestui conflict.
Zi de zi, în familii li se spune că Israelul îi persecută pe palestinieni. Că Israelul le-a confiscat pământurile. Franța se află în prima linie a undelor de șoc, venite dinspre acest conflict, deoarece pe teritoriul ei trăiesc cea mai mare comunitate musulmană și cea mai mare comunitate evreiască din Europa. Așa, tensiunea războiului s-a mutat serios și pe continentul nostru. Mai ales la Paris, unde, în noiembrie 2015, au fost comise atentatele de la Saint-Denis, soldate cu 131 de morți și peste 350 de răniți. Masacrul oribil comis de islamiști, în special în sala de concerte Bataclan, a stupefiat întreaga lume. Fiecare răbufnire a acestui conflict antrenează îndoctrinarea a zeci de mii de tineri de pe teritoriul Hexagonului, dar și din alte țări europene, unde trăiesc comunități musulmane.
Ca om al acestei lumi tensionate, te întrebi: cine are dreptate? Dacă există dreptate într-un război. Caut păreri la alții, că eu nu mă pricep la acest război. Scriitorul franco-libanez, Amin Maalouf, membru al Academiei Franceze, scrie într-o carte a sa, „Naufragiul civilizațiilor,” apărută recent, de ce conflictul arabo-israelian este toxic pentru întreaga planetă, pentru umanitate, și mai ales pentru lumea arabă. Iată fraza-cheie din analiza sa, evocată recent și de prietenul Matei Vișniec, trăitor în Franța, citându-l pe Amin Maalouf: „Acesta este, mai mult decât altele, motivul care împiedică lumea arabă să evolueze, este conflictul care împiedică concilierea dintre Occident și Islam, este conflictul care trage umanitatea contemporană înapoi, către crispările identitare, către fanatismul religios, ceea ce numim în zilele noastre ciocnire între civilizații. Din cauza acestui conflict, umanitatea a intrat într-o fază de regres moral și nu de progres”.
Tulburătoare, dar și îngrijorătoare, această concluzie. Întotdeauna, pe cât a fost posibil, mi-am limpezit acest conflict citind analizele propuse de scriitori sau intelectuali evrei și arabi. Scriitorul israelian Amos Oz, premiat și în România, o personalitate puternică și luminoasă, a fost adeptul soluției sprijinite de comunitatea internațională, aceea de a crea un stat palestinian, în paralel cu statul Israel. El, scriitorul evreu, s-a opus implantării de noi colonii evreiești în teritoriile palestiniene. Viziunea sa despre pace era bazată pe ideea că adversarii trebuie să accepte concesii reciproce. Dar cine ascultă vocea scriitorilor și a intelectualilor? Pe mine mă dor morții de ambele părți. Mai ales moartea copiilor.
Mă gândesc că doi scriitori israelieni, de origine română, au fost oaspeți ai Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești. Poetul Moshe Itzaki a luat Marele Premiu. Paul Farkaș ne-a citit din poezia lui. Mă gândesc la ei, precum mă gândesc la copiii din Gaza. Într-un Poem lăsat la Desești, Moshe scria despre război: „În această tăcere nicio pasăre nu va zbura/ Această tăcere este vopsită în negru/ În această tăcere luminile se sting/ În această tăcere se sapă morminte.” Vedeți, de aceea nu mă pricep la războaie!
