Măriuţa, Mackensen, ori Maria Terezia – ctitori de drumuri maramureşene!

Drumurile istorice ale Maramureşului
Legenda spune că Drumul Măriuţii făcea legătura între zona de nord a Maramureşului cu Baia Mare, pe sub Creasta Cocoşului, inclusiv pentru carele încărcate cu sare ce plecau spre oraş sau mai departe, spre imperiu. Tot aici, a prădat haiducul Pintea Grigore Viteazul. Pe alocuri, drumul mai are borne din vremea Imperiului, drept pentru care, pe traseu, de-a lungul timpului, au fost văzute în zonă grafitti-uri cu aluzii la Ungaria Mare…
Născut în 1849 şi mort în noiembrie 1945, generalul, apoi mareşalul de armată August von Mackensen a fost un erou al armatei germane. A luptat în primul război mondial, inclusiv în România. După ce ţara noastră a declarat război Austro Ungariei, el a fost cel care a ocupat Bucureştiul venind dinspre Bulgaria, în timp ce alte trupe ale sale veneau din nord, din Carpaţi. Ca guvernator militar al României, el a fost cel care a propus ca un prinţ german să devină rege al României, sună cunoscut?? N-a recunoscut niciodată c-ar fi fost înfrânt la Mărăşeşti, mai ales c-a urmat colapsul Armatei Ruse şi tratatele. De numele său se leagă un drum pe care probabil nici nu l-a văzut personal, ”drumul lui Mackensen”, existent până azi, de la Borşa, prin munţii Maramureşului până la Poienile de sub Munte, pe limita cu Ucraina. Se mai găsesc borne, iar bătrânii ucrainieni se jură c-au lucrat acolo, la muncă forţată, alături de prizonieri de război. Drumul există, montaniarzii mai fac poze pe el, cu borne vechi.
”Drumul Mariei Terezia” este un alt drum care azi nu mai contează, deşi ar putea!! ”Se circula pe el de la bocşăriile din munţii Ţibleşului până la topitoria de fontă de la Lăpuşul Românesc. Nu mai e circulat demult, dar drumul are cam 180 de ani şi pe anumite porţiuni încă se poate circula pe el cu maşina! E făcut din piatră de râu pusă-n dungă şi bătută cu maiul. Topitoria de la Podu Râoii a fost a unui ungur, se spune c-ar fi fost cea mai mare din această zonă! Există şi poveşti care spun că drumul n-ar fi fost doar atât, că el continua spre Cavnic, dar nu am dovezi de gen.”, ne spune Nicolaie Burzo, primarul din Groşii Ţibleşului, în timp ce călcam pe acest drum secular. ”S-ar pu­tea revitaliza, eu l-aş vrea drum turistic, nu de maşini. Pentru biciclete, turişti, ar fi bun. Mai ales că aici, la bază, avem plan pentru o mănăstire.”, spune el. Pe Drumul Mariei Terezia, principalul mijloc de transport nu era maşina, ci un car cu două roţi, cu un singur ax, cu ”corhă”, o ladă de nuiele plină ochi cu cărbune pentru forjă!!
Evident, un alt drum istoric al Maramureşului este cel de pe Valea Vişeului, actualul DN 18, amintit inclusiv de Nicolae Iorga, în călătoriile sale în căutarea urmelor de românism. Între 1905 şi 1906, Nicolae Iorga a vizitat aceste locuri. A trecut prin Pasul Prislop, cu caleaşca, într-o noapte de iarnă. Borşa şi Vişeul erau ”şire lungi de case de lemn”, spune el. Dezamăgit de analfabetism, de preoţii români maghiarizaţi, de dominaţia evreiască totală, pleacă prin Petrova spre Sighetu Marmaţiei, unde e găzduit de Ioan Mihaly de Apşa. Trece Tisa, ajunge la Slatina, apoi la cele trei Apşe, caută legendara mănăstire Peri. Revine în Sighet, apoi trece Gutâiul spre Baia Mare. Constatarea sa? Maramureşenii sunt ”oameni prietenoşi când nu se întrec cu pălinca jidanului”… Aminteşte Vadu Izei, Sat Şugatag, Hărniceşti, trece Gutâiul şi dă cu ochii de civilizaţia mineritului, în Baia Sprie, Tăuţi şi Baia Mare. Înnoptează pe Valea Borcutului, la marele proprietar de mine Alexiu Pocol (da, în castelul azi ruină…), apoi trece prin Săcălăşeni spre Şomcuta, coboară pe la Mesteacăn spre râul Someş unde… e aşteptat de trăsura lui George Pop de Băseşti şi întoarce spre Băseşti, înapoi spre Maramureşul de azi (nu şi pe atunci), apoi revine spre Baia Mare de unde pleacă cu trenul spre Oradea. A cam umblat cărturarul prin Maramureş în câteva zile, mai mult decât o seamă de maramureşeni contemporani (ca să nu vorbim de politicieni şi de oficiali) într-o viaţă!!
Ar mai fi de amintit câteva drumuri istorice, mai vechi sau mai noi, care azi nu mai contează. Ele există dar sunt uitate, unele chiar forestiere. Drumul din Bistra spre satul Valea Vişeului şi apoi spre Ucraina era strategic, un etern (inclusiv azi) drum al micului trafic transfrontalier. Bătrâni din zonă ne-au spus cum se făcea trafic din străbuni, se tăia guşa vacilor care circulau natural, la păscut, unde se ascundea aur. Apoi, înainte de calea ferată îngustă, drumul de pe Valea Vaserului, spre exploatări forestiere, apoi în timp şi spre exploatări miniere. De fapt, unul dintre cele mai fabuloase drumuri istorice maramureşene nu poate fi…călcat cu picioarele! E Drumul Sării! Imaginaţi-vă doar, plutele cu buşteni coborau de pe Vaser şi dinspre Borşa, pe traseu, de la Coştiui, Ocna Şugatag şi din Slatina azi ucraineană primeau încărcătură de bolovani de sare, coborau pe Tisa până în Ungaria, la Dunăre, de unde deseori nu erau dezasamblate ci urcau trase de cai spre Imperiu! Lemn şi sare!
Ceva mai recent, în anii 70-80, au mai apărut drumuri date de dezvoltarea economică socialistă. Drum mineresc, ulterior judeţean şi acum dezafectat de inundaţii, a fost de la Firiza-Blidari spre Săpânţa. Similar, drum de transport a minerilor a fost de la Botiza spre Băiuţ, acum forestier. Sau cele de la Botiza spre Groşii Ţibleşului, ori de la Groşi spre Dragomireşti. Privind îna­poi, Maramureşul nu a aşteptat secolul 20 pentru a se dezvolta, ca infrastructură. Sigur, la nivelul acelor vremuri. Drumurile erau în cel mai bun caz pietruite, uneori chiar savant, durabil. Şi atunci, ca acum, economia cerea deplasare. Iar ctitorii de drumuri, care probabil nici nu le-au văzut vreodată, ne-au lăsat istorii, legende şi căi de acces încă vizibile şi circulabile, după secole!!