Sub genericul ELITELE UNIRII vom încerca, în mai multe numere, prezentarea unor momente cruciale din istoria neamului românesc, acum când ne aflăm, peste puţină vreme, la împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire.
Mai întâi trebuie să ne reamintim cadrul geografic care a constituit provincia Dacia, după cucerirea acesteia de către romani, în urma războiului din anii 105-106. Vestitul geograf al lumii vechi, grecul Ptolemeu, fixa hotarele Daciei, după expediţiile împăratului roman Traian, astfel: spre apus Tisa, spre miazănoapte Munţii Carpaţi, spre miazăzi Dunărea, iar spre răsărit râul Hierasos, identificat de unii cu Prutul, de alţii cu Siretul. În sprijinul acestei idei vine şi atlasul istoric Hammond, apărut la New York, care delimitează hotarele Daciei romane, la anul 117, ca fiind Banatul, Oltenia, Transilvania şi Muntenia întreagă, Moldova până la Siret, o fâşie la nord de Transilvania propriu-zisă, precum şi Crişana.
Lucrări mai recente de istorie vorbesc doar de Banat, Oltenia până la Jiu şi spaţiul intracarpatic până la culmea Brezei şi Someşul Mare, iar Muntenia propriu-zisă şi sudul Moldovei ar fi rămas în afara provinciei. Documentele istorice confirmă însă existenţa şi în aceste zone a legiunilor romane, motivată fie prin anexarea acestor spaţii la Moesia Inferior (provincie romană creată în sec. I a. Chr., în spaţiul dintre Balcani şi Dunăre), fie datorită faptului că influenţa romană s-a exercitat asupra teritoriilor limitrofe cu provincia propriu-zisă până la o distanţă de 100 km (cf. Giurescu, 1971).
Şi istoricul Alexandru Filipaşcu menţionează în lucrarea sa Istoria Maramureşului că „expediţia de cucerire romană nu s-a mărginit la ocuparea Sarmisegetusei, deoarece stăpânirea deplină a provinciei reclama şi cucerirea liniei fortificate de la nord şi nord-vest. Deci, ultima rezistenţă dacă a avut loc la hotarul Maramureşului, unde s-a retras populaţia civilă şi luptătorii daci care au supravieţuit înfrângerii lor definitive. … Romanii, pentru a exploata în linişte minereurile din Rodna, au închis accesul din Maramureş spre Valea Someşului cu două fortificaţii puternice de pământ, ale căror urme se văd şi azi. Una la intrarea spre valea Sălăuţei, lângă Salva, iar alta la sud de Romuli” (Filipaşcu, 1997: 19).
Cât priveşte fenomenul de romanizare, este consemnat faptul că împăratul Traian şi-a propus să grăbească procesul de integrare a teritoriilor dace în cuprinsul imperiului şi să extindă civilizaţia romană la nord de Dunăre, astfel încât stăpânirea imperiului să devină sigură şi definitivă. De aceea, Dacia a fost organizată ca provincie imperială, subordonată direct împăratului, cu capitala la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, cam la 40 km de vechea capitală a Daciei, Sarmizegetusa Regia.
Instituirea stăpânirii romane a fost urmată de introducerea unor valori superioare în toate domeniile vieţii: organizarea politico-administrativă, social-economică, cultural-spirituală, militară. De asemenea, influenţa romanităţii s-a exercitat, în măsură tot mai mare, şi asupra teritoriilor dacilor liberi, practic asupra întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic.
În urma acestui proces complex de contopire a celor două culturi şi civilizaţii, de simbioză etnică dintre daci şi romani, s-a născut poporul român, singurul care şi-a păstrat numele etnic (romanus > român).
Dezvoltarea ulterioară a românilor, cu caracteristici identice – aceeaşi limbă, aceeaşi cultură, aceleaşi obiceiuri – dovedesc apartenenţa noastră la aceeaşi origine şi la acelaşi spaţiu geografic, chiar dacă vitregiile sorţii au arătat, vremelnic, şi contrariul, aşa cum intuiseră şi romanii.
Aceste nestemate, vârtos ancorate în istorie – neamul, limba, credinţa – rămân un izvor nesecat de reîmprospătare genetică, ”o enigmă şi un miracol istoric: poporul român”, cum îşi întitula istoricul francez Ferdinand Lot o carte publicată la Paris în anul 1937, Une énigme et un miracle historique: Le peuple roumain, idee reluată şi de un martir al neamului românesc, istoricul Gheorghe I. Brătianu, într-o lucrare din 1940, cu titlu similar, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român.
Pentru neam, limbă şi ţară, poporul român n-a încetat să lupte. A avut însă nevoie de personalităţi în stare să-şi dea viaţa pentru realizarea acestui stăruitor şi neşters vis. Prima încercare a făcut-o Mihai Viteazul, în anul 1600. După îndepărtarea de pe tron a lui Ieremia Movilă, Mihai instală la Iaşi un consiliu de patru dregători, numi un nou mitropolit şi noi episcopi în locul celor fugiţi. Întors la Alba Iulia, voievodul se găsea în culmea gloriei. „Cuvântul său era ascultat de la Nistru până în Banat şi din Maramureş până la Dunăre”, aşa cum reiese şi din hrisoavele sale: „Io Mihail voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.
Din păcate însă, Unirea înfăptuită de el a durat puţin, căci prin uneltirile nobililor transilvăneni, cu aprobarea tacită a curţii de la Viena şi invidia generalului Basta, marele voievod este răpus de un detaşament format din trei sute de oşteni, trimis mişeleşte, la 9/19 august 1601, de Basta cu ordinul de a-l ucide.
Dispariţia voievodului a cauzat şi dezmembrarea ţărilor româneşti abia unite, dar şi o mai apăsătoare înrobire a românilor transilvăneni.
O nouă revigorare a sentimentului naţional va avea loc abia peste altă sută de ani, odată cu apariţia Şcolii Ardelene. Epoca nouă pe care o deschide aceasta în istoria noastră politică şi culturală izvorăşte din noutatea, adâncimea şi consecvenţa ideilor pe care le propagă, înarmată cu ştiinţa, cu marile idei stimulatoare ale iluminismului european. Prin lucrările de istorie şi filologie, reprezentaţii Şcolii Ardelene au demonstrat latinitatea limbii române, romanitatea şi continuitatea poporului român în Dacia şi, implicit, vechimea sa incontestabilă. În fapt, originile, formarea poporului român şi drepturile sale sunt problemele fundamentale care se pun acum cu o vigoare şi cu o înflăcărare rar întâlnite.
Va urma Geniul Şcolii Ardelene.
Prof. univ. dr. Nicolae FELECAN
