Ne-a sărit în ochi o știre. Am căutat apoi o confirmare oficială, nu ne vedea să credem. Am găsit-o. Și arată așa. „Azi, 11 septembrie 2025, a avut loc ceremonia ocazionată de punerea în funcțiune a Conductei de aducțiune Cluj-Sălaj, din cadrul contractelor de lucrări CL 1: tronson Cluj – Zalău și CL 2: tronson Zalău – Șimleu Silvaniei și tronson Bălan – Cehu Silvaniei, derulat în cadrul proiectului major de investiții implementat de Compania de Apă Someș S.A. Valoarea însumată a celor două contracte de lucrări este de peste 457.320.342 lei. Conducta de aducțiune Cluj-Sălaj are o lungime totală de 164 km, parcurgând teritoriul a 20 unități administrativ-teritoriale din județele Cluj și Sălaj, 4 UAT-uri din județul Cluj (Cluj-Napoca, Chinteni, Vultureni, Așchileu) și 16 UAT-uri din județul Sălaj (Zalău, Cehu Silvaniei, Șimleu Silvaniei, Jibou, Hida, Dragu, Bălan, Românași, Creaca, Surduc, Someș-Odorhei, Sălățig, Hereclean, Vârșolt, Crasna și Pericei). Prin realizarea acestei aducțiuni, care asigură transportul apei provenite din sursa Tarnița către o parte din localitățile județului Cluj și majoritatea localităților din județul Sălaj, se asigură furnizarea de apă potabilă, controlată microbiologic, în condiții de siguranță și protecție a sănătății, la peste 230.000 de locuitori, contribuind astfel la îmbunătățirea condițiilor de viață și creșterea gradului de sănătate a populației”.
Aer, apă, energie
Am stat, am rumegat. Am revenit la obsesia noastră mai veche: e oare Maramureșul binecuvântat cu de toate, nu trebuie decât să le vedem? Sau să-i auzim pe cei ce ne spun? În condițiile date, a discuta despre sustenabilitate nu mai e o poveste de presă. 
O fiță de patriotism local. Și să nu faci niscai pași, e bine de știut ce ai. Și da, ne dăm seama că în timp ce alții fac conducte de apă interjudețene, în Maramureș avem o acumulare Firiza ce alimentează, dacă vrea, toată partea de sud a județului, iar dincolo, după ce va fi gata Runcu, o mare parte din cealaltă jumătate, cu Sighetul și o mulțime de sate. Fără probleme. Și dacă tot suntem aici, atașăm o hartă a calității aerului în Europa. Porțiunile cu albastru sunt cele cu calitate excelentă a aerului. Ia căutați Maramureșul… Apoi, să vorbim despre energie. NU, nu suntem sustenabili. Dar apar tot mai multe parcuri de fotovoltaice, urmează în curtea combinatului Phoenix și altul deasupra orașului Târgu Lăpuș, un altul la Mocira – Recea. Avem microhidrocentrale, din păcate nu mai e apă cum era. Și mai avem un as secret în mânecă, uitat. În anii 80 s-au făcut exploatări-prospecțiuni secrete după uraniu în Munții Maramureșului. La Repedea spre Vinderel, la Poienile de sub Munte, pe Vaser. Nu era REMIN-ul nostru, era altul similar de la Suceava, nu s-a ales nimic, dar… apa infestată a fost, ani și ani după. Uraniu? Mai ceva ca aurul. Cât despre aur, alături de verișorii argint, cupru, plumb plus minerale rare pe care odinioară nu le băga nimeni în seamă, avem atât în halde de steril, cât și prin mine închise. Există un aviz proaspăt de perimetre miniere de deschis în România, printre care unul, strategic, sub muntele Țibleș, undeva între Maramureș și Bistrița-Năsăud, zona Fiad-Suplai. Și tot în zonă, dar dincoace, pe Valea Izei, avem surpriza: sonde de petrol părăsite, de fapt conservate cică, la Săcel. Avem petrol? Am avut, clar! E rezervă strategică? Aflăm, când vedem șeici pe cămile, deasupra Săcelului… Altă rezervă strategică avem la Ocna Șugatag, la Coștiui și vizavi, la Slatina ucraineană, fostă românească. Sarea! Cu tehnică modernă, fără ocnași, poate am avea sare de dat. Aur alb.
Dar de mâncat, mâncăm ceva?
Aici deja începe tristețea și ridicatul din umeri. Jubilezi când vezi câte o luncă de râu, cum ar fi la Coaș sau pe Culoarul Someșului, arate total, cât vezi cu ochii, dar te întristezi când vezi dealuri și văi goale, înțelenite, la Coroieni sau pe Valea Izei. Ceea ce nu înseamnă că nu se face producție. Pe culoarul Someșului, de o parte și de alta a râului, sunt culturi masive, plus solarii ce pot asigura, ne spun cei implicați, consumul de legume al maramureșenilor. Fără falsă modestie. Am văzut, peste ani, din păcate grație unor precontractări cu firme maghiare din Sălaj, culturi întinse de floarea-soarelui, acum de rapiță. Statul spune că am devenit un furnizor major european de rapiță, la concurență cu Ucraina. România, nu Maramureșul… Dar trebuie s-o recunoaștem, aici mai e de lucru, mult, la noi. La propriu și la figurat. Am fi avut în schimb ce bea… de nu era înghețul recent, ce a cam distrus floarea de prun. Ne vine în minte barbarul banc cu împăratul Traian ce ordona legionarilor săi: Aprindeți-le viile, că beau întruna. Și plantați-le… nu știu… pruni, să vedem ce-or mai bea! Mmm… ne-am descurcat!
O veste bună vine din zootehnie. Da, gospodăriile țărănești, cele cu vacă, porc, cal, 10 oi, curtea plină de găini, a cam dispărut. Mai sunt, dar de pus în ramă. În schimb, în zona Codru avem ferme de porci aliniate. Pe ici-colo, uneori unde nici nu te-aștepți, avem ferme de viței de carne. Am găsit din greșeală, pe câmpul Tătaru, deasupra Agrișului, spre Sighet, o imensă turmă de vaci de rasă. Jos pălăria proprietarului, oricine o fi! Nu scrie nicăieri că trebuie să fie „bruna noastră tradițională”, moștenită de la daci, mai ales că e o legendă nefericită: în 1881, muncitori forestieri austrieci, spune istoria, de nu cumva chiar țipțeri, au adus cu ei Bruna de Schwyz din Elveția, ce s-a încrucișat inițial natural cu ale noastre Sura de stepă și Mocănița. Apoi organizat, iar stațiunea de cercetare de la Sighet despre care ni se promite că va renaște, a obținut specia fără coarne Akeratos. Continuăm enumerarea noastră întru sustenabilitate cu fermele de pui și ouă de la Seini, altă reușită tacită a județului. Avem și populație de ovine majoră, aproape la nivelul de odinioară, doar că mieii pleacă automat spre export, iar brânza, spre marea noastră dezamăgire, a ajuns produs de lux, la 10 euro/kilogram. Înainte de a închide lista, am mai uitat de o resursă de-a noastră, alt tip de aur. Verde. Îl mai avem, suntem printre cele mai împădurite județe din România și bine facem. Știm ce gândiți, dar să știți că din observații personale, avem a vă spune o surpriză: Natura se răzbună. Vedeți Baia Borșa, Pasul Prislop, Bistra, alte locuri unde s-a tăiat masiv, prostește. Odată ieșite din zona de interes, acolo pădurea a renăscut, e junglă!
Alba, dar și neagra
Ce nu avem în Maramureș încât să fim sustenabili? Păi… locuri de muncă. Ele se răresc tot mai mult. Chiar și în zonele industrializate, companiile cunoscute, mari angajatoare, reduc sau au ridicat piciorul de pe accelerație. Alte locuri sunt seci istoric vorbind: Valea Ruscovei, Valea Izei, culoarul Someșului sau Codrul au dintotdeauna o problemă cu lipsa locurilor de muncă. De o vreme, lecția o ia Țara Lăpușului, care a pariat monoindustrial și… a pierdut. O ultimă observație ar fi în privința Turismului, pe care îl tot împăunăm. Avem puncte de interes, la Ocna Șugatag, Borșa, Vișeu, ba interesante ar mai fi și Baia Mare sau Sighetul, ori Culmea Prelucilor. Am putea avea tururi tematice, organizare. Cum nu-s, avem turism cât merităm. Și uite c-am schițat, în mare, portretul Maramureșului cel bogat. În resurse. Teoretic, bogat doar.
