Dacă pui un om din exterior să-ți descrie ce vede interesant în Maramureș, va merge direct la Cascada Cailor din Borșa, să zicem. Dar… Știți că după cascadă, undeva spre Borșa Complex, apa dispare cu totul în subteran și iese înapoi în zona primelor case, dintr-un tunel de calcar? Sau că avem și noi un fel de Lacul Roșu, doar că nu cu bușteni ieșind fantomatic din apă ci cu… fier beton? Sau că avem o falie de stâncă ce se întinde pe teritoriul a trei comune și un oraș? Ei vedeți? De aceea suntem aici… să vă ajutăm să (re)descoperiți Maramureșul.
În primul rând, pentru că am fost recent să vedem dacă e chiar scăzut Lacul Albastru din Baia Sprie, am fost să revedem Crăpătura Zorilor. Nu e amenajat locul, deci cam periculos pentru cei prea curioși. Dar avem un hău imens, pe fundul căruia e plin de galerii săpate cu târnăcopul de strămoșii băisprienilor de azi, în căutare de aur. Un loc la care să mergi cu sfințenie, nu alta, e istorie curată, palpabilă. La fel de impresionant, dar ca fenomen natural e acea falie, îi zicem noi, ce mărginește imensa pășune Tătaru spre Sighet și satele de pe Culoarul Tisei. Un perete imens de andezit, de zeci, dacă nu de o sută de metri înălțime și de zeci de kilometri lungime, ce străjuiește granița de nord a României. E vizibil și palpabil din mai multe locuri, cel mai accesibil de la Șugău spre Agriș și mai departe. Un alt fenomen ciudat și impresionant e Izvorul Izei. 
Nu, nu locul prea amenajat de unde iese apa, ci peștera, Ponorul Izei, unde apa intră și face piruete, cade în cascade, se adună, se răsfiră, se sucește cale de vreo 3 kilometri în subteran, înainte de a ieși acolo unde-și face lumea poze și aruncă bani în apă… la Fontana di Săcel. Fie. Tot impresionantă e și sarea ce iese la suprafață ici-colo la Ocna Șugatag, jos, la lacurile vechi, e practic aur alb ieșind la vedere, ignorat azi, odinioară chiar cu valoare de aur.
În partea sudică a Maramureșului, în Defileul Lăpușului, printre alte minunății și rarități, avem acel jacuzzi de pe Valea Scroafei, revăzut recent, destul de secat. Apa intră într-o cuvă de piatră și face spume, apoi pleacă spre râul Lăpuș.
Antropizări de toată jena
Avem apoi efecte ale acțiunilor noastre, ale Omului. Cum ar fi podul metalic cu bandă de cauciuc și pasarelă, de la Bârgău, ce traversează Someșul. Inutil, azi. Pe Tisa, de la al Doilea Război Mondial încoace, au rămas picioare de pod, ba chiar jumătăți de pod, la Remeți, Lunca la Tisa, Bistra, Valea Vișeului etc. 
Ba și între Țicău și Chelința e un suport de pod început în războiul mondial. În schimb, strălucește prin încăpățânare podul de peste Vișeu de la Leordina-Ruscova, ce e deșălat, dar stă bine mersi de peste 50 de ani, de la inundațiile din 1970. Și tot de mâna noastră sunt „avenele” -peșteri pe verticală lăsate în urmă de minerit, foste aeraje care acum sunt adevărate capcane prin păduri, deasupra Nistrului, Băiței, a Băii Mari. Așa cum e și „lacul Roșu” din capătul Firizei, unde trebuia să fie platforma microhidrocentralei ce aducea ape dinspre Runcu, prin tunel. E un lac cu fier-beton. Iar mineritul masiv a adus și el ciudățenii. Cartierul Baia Borșa e parcă înghețat în timp, când intri te simți în anii 70-80, te aștepți doar să auzi Telejurnalul sau „Trei culori cunosc pe lume” din vreo locuință. 
Și tot lucrare umană e și pădurea Bavna, ce arată ca un extraterestru privită de sus, vezi captura Google Earth. Înghesuită din toate părțile, tăiată, regenerată, îndreptată, decupată chiar în dreptul prohabului extraterestrului, ar fi haioasă de n-ar fi tristă. Am umblat prin ea, are momente de glorie-laleaua pestriță, luptele aeriene de ciori cu stârcii cenușii, dar și decupaje, țarcuri de mistreți și alte bazaconii. Da, și gunoaie. Avem apoi iazul viu de la Bozânta Mare, cel ce ne poluează constant. Cumva, se ecologizează singur, în mijloc are lac cu pește și plin de păsăret migrator, ba am văzut urme de căprioare, de mistreț și de bursuc, pe steril. 
Și iar o ciudățenie, deși poate e dată de activitatea susținută: dincolo de satul-cătun Izvoarele aparținător Cerneștiului, e un șir de pășuni superbe, mărginite de păduri, având în dreapta Șatra Pintii și în față pădurile Cavnicului. Pe acel drum „al oaselor” plin de lemne trase, de praf, e plin de toalete la margine de pădure. Toalete. De acelea „tradiționale”, din lemn, la un moment dat e una cu 4 alveole! „V-aliniați! Drepți!… la treabă!”
Dar să revenim la ciudățeniile naturii. Cu noi, cu oamenii, suntem lămuriți. La limita dintre natural și „aju(s)tat de om”, am mai avea ciudățenii. Cum ar fi pârâul Baba de la margine de județ, cel care dispare la intrarea în Chei și iese la suprafață, tot din calcar ca la Borșa Complex, dar…în județul vecin, la primele case din Poiana Blenchii! 
Apoi avem izvorul pulsatoriu de la Poiana Botizii, destul de secat acum, alături de apa albastră à la lacul băisprian, ce vine dinspre fosta mină Cizma ori roca aceea rozalie foarte rară, pe care chiar au încercat s-o exploateze. Și tot din greșeală, dintr-o exploatare nefericită, s-a descoperit și acel superb perete cu bile de piatră, un fenomen geologic foarte rar, între Vadu Izei și Valea Stejarului. Lecție de istorie străveche!!! Cu sau fără ajutor uman, avem și câteva porți, cum e cea a Pintii de la Măgureni, dar și cea roasă de ape de la Dănești, din cheile scurte ale Dăneștiului. Da, de pe traseul ce duce spre monumentala Piatră a P…ii, încă în picioare, deși erodată. Sunt doar câteva ciudățenii maramureșene, însă vi le oferim ca „altfel de atracții” decât cele din pliante. Maramureșul poate fi absolut fascinant de-l cauți pe sub poale, de umbli să-i cauți de exemplu Roua Cerului, planta carnivor-insectivoră de pe tăul Iezerul Mare. Sau poate fi foarte plictisitor de urci opt ore cu mocănița sau de faci circuitul bisericilor…
