Anul 2015 a fost foarte bun pentru economia judeţului Maramureş, datele statistice preliminare arată o creştere a producţiei industriale cu 4-5 procente, cel mai spectaculos progres apare la investiţii, au crescut cu peste 40%, şi la construcţii, cu 30%. Problema de fond a acestor ani rămîne dezvoltarea diferenţiată a teritoriului, ceea ce produce nemulţumiri în comunităţile rurale, mai ales în cele din Maramureşul istoric, dar şi în alte localităţi îndepărtate de oraş. Strategia judeţului, a ţării, dar şi a unităţilor administrativ teritoriale, trebuie să se axeze pe dezvoltarea economică echilibrată şi durabilă şi spre o economie socială.
Însă tendinţa este pe dos, dezvoltarea se face conjunctural, dominînd exploatarea şi prelucrarea lemnului, cu 44% din cifra de afaceri pe judeţ (!), urmată de fabricarea echipamentelor electrice, cu 25%. Să nu ne ascundem după deget, industria se bazează pe zece firme: Eaton, Aramis, Taparo, Italsofa, Electro Distribution, Aviva, Plimob, UAC, Ferma Zootehnică şi Maravet, care menţin în medie o mie de salariaţi şi reprezintă împreună un sfert din producţia judeţului.
Zona Maramureşului istoric are puţine firme, realizează 15-16% din producţia industrială. Municipiul Baia Mare asigură 55% din producţia judeţului, fiind urmat de comuna Fărcaşa, cu 8%, şi abia apoi contribuie Sighetu Marmaţiei şi Tg. Lăpuş.
De remarcat este diferenţa dintre producţia medie realizată de un salariat, de 200.000 lei pe an, şi salariul mediu net al salariatului, de 20.000 lei/an. Dublarea salariilor, dacă ar fi posibilă, ar avea un impact social extraordinar. Dezvoltarea industrială dă de lucru multor oameni, însă salariile pe care le primesc sînt mici pentru marea majoritate a salariaţilor, semn că piaţa forţei de muncă este dezechilibrată şi dorinţa de a emigra se menţine, ceea ce are implicaţii negative pentru societate ca întreg.
Politica de atragere a investitorilor prin facilităţi acordate de primării a creat un efect miraculos în comuna Fărcaşa (care realizează 10% din producţia industrială a judeţului!), pe linie ascendentă economic fiind Recea, Dumbrăviţa şi alte trei-patru comune. Aici, productivitatea muncii este de circa 4.000 de euro pe salariat şi lună. În celelalte comune, de zece ori mai mică.
Soluţii de dezvoltare există, ne gîndim la reanimarea meşteşugurilor tradiţionale şi a agriculturii ecologice, la exploatarea resurselor naturale, la turism. Este nevoie de o strategie de dezvoltare şi creştere economică şi educaţională, prin folosirea eficientă a resurselor locale şi regionale de care dispunem. Dorim revenirea în ţară a maramureşenilor care au migrat în alte ţări şi au acumulat capital. Statul şi primăriile trebuie să asigure pentru românii întorşi acasă un mediu de afaceri sănătos, în mod special pentru IMM-uri, aceste întreprinderi mici fiind restricţionate în fel şi chip.
Industria „comunistă” a ajuns la fierul vechi, dar să nu o plîngem, căci a dat faliment pe mîna sa. Au topit în furnal linii tehnologice întregi. Politica de privatizare a fost calea prin care industria roşie a intrat în mîna unor afacerişti venali, care nu deosebesc oţelul de fontă.
Economia s-a refăcut pe baze private şi creşte an de an. Dar are şi hibe, multe afaceri, mai ales cele mici, se fac în zona neagră. Zece la sută dintre firme îşi plătesc taxele şi impozitele, iar celelalte le ocolesc în fel şi chip.
Românii s-ar întoarce acasă, dar mediul de afaceri nu este prietenos cu ei, iar politicienii locului aşteaptă de la investitori plocoane („sponsorizări”), ca pentru boieri.
