Dacă România merge într-o direcţie greşită, depinde la ce perioadă din istoria recentă a ţării facem referire. Nu cumva merge din cauza şcolii de azi, despre care se vorbeşte numai de rău, iar generaţiile mai vârstnice rememorează vremurile şcolii din regimul trecut.
Am slujit sistemul în ambele democraţii peste o jumătate de secol la toate nivelurile şi părerea cetăţenilor mi se pare argumentată. Atunci relaţia şcolii cu societatea s-a bazat pe colaborare, parteneriat, norme şi principii, respectate obligatoriu de elevi, personalul didactic şi părinţi. Şcoala a lucrat în folosul societăţii, a oferit economiei forţă de muncă calificată, deoarece România a avut economie. Integrată în sistemul economic CAER format din fostele ţări socialiste, economia nu a făcut cine ştie ce performanţă, însă la absolvire, a oferit tinerilor locuri de muncă sigure pe o perioadă nedeterminată. Generalizarea învăţământului obligatoriu de opt clase şi industrializarea ţării pentru şcoală a fost o provocare care a obligat-o să urmeze drumul calităţii şi al performanţei. Profesia de cadru didactic era respectată, apreciată şi urmată de absolvenţi premianţi ai liceelor teoretice din provincie şi marile oraşe ale ţării. Tutelate de fabrici şi uzine, liceele industriale au pregătit muncitori calificaţi, care şi azi îşi amintesc cu plăcere şi emoţii de anii petrecuţi în şcoală. Zilele trecute, am avut treabă cu doi instalatori absolvenţi ai fostului Liceu Industrial Nr. 5, azi Andrei Saligni, condus pe vremuri de celebra directoare Constanţa Filip. Nu regretă cu nimic exigenţa profesorilor, inginerilor şi maiştrilor care i-au învăţat meserie, semn că şcoala a fost serioasă şi de calitate. La rândul lui, învăţământul superior a dispus de cadre universitare bine pregătite, cu titluri ştiinţifice şi doctorate luate pe merit. Facultăţile de profil au dat societăţii medici, ingineri, jurişti, economişti, militari de carieră şi mai puţini analişti politici. Cu responsabilitate şi-au văzut de profesie, nu s-au gândit numai la salarii majorate. Corupţie şi atunci a fost, însă, de regulă, promovarea în funcţii de conducere a directorilor de fabrici şi uzine, a şefilor instituţiilor bugetare s-a bazat pe competenţă, profesionalism şi capacitate organizatorică. Chiar dacă uneori au fost forţate, şcoala vremii a cultivat în rândul tinerilor diferite forme de educaţie: sanitară, rutieră, ecologică, civică, patriotică etc. Atunci, şi-au avut rostul lor şi din partea tinerilor au solicitat un anumit gen de comportament şi responsabilitate. Prin activităţi specifice vârstei, organizaţiile de preşcolari, pionieri şi UTC-işti au creat în conştiinţa tinerilor o notă de patriotism devenit azi istorie. Trebuie precizat că societatea românească nu s-a confundat cu Ceauşescu după cum şi-a propus propaganda comunistă prin intermediul mass-mediei. Aşa percep eu formatul şcolii din regimul trecut şi o bună parte din anii democraţiei. În prezent, parteneriatul şcolii cu societatea s-a deteriorat, a intrat într-un cerc vicios, plin de contradicţii. În orice condiţii, rolul şcolii rămâne acelaşi, să ofere societăţii forţă de muncă calificată cu condiţia ca ţara să aibă economie. Şi dacă nu are, cine este de vină şi cum trebuie să reacţioneze şcoala. Direcţiile, strategiile şi proiectele de ţară sunt atribute ale guvernelor aflate la putere, nu ale şcolii. Analiştii politici au dreptate când vorbesc de nevoia relansării economice numai că deciziile necesită investiţii financiare masive şi bani nu sunt. Şi dacă ar fi, ce ramuri industriale ar putea fi puse în mişcare, încât să devină eficiente, competitive, în măsură să menţină tineretul în ţară, nu să slugărească pe meleaguri străine. În relaţia şcolii cu economia, persistă o anomalie greu de eliminat. Absolvenţii învăţământului tehnic de toate categoriile nu pot avea experienţă dacă atelierele din licee, uzine şi fabrici au dispărut fără ca cineva să fie tras la răspundere. La ora actuală, nimeni nu lămureşte în ce ar consta reforma făcută în educaţie. Într-o lipsă totală de transparenţă, miniştrii nu au explicat cu ce probleme specifice se confruntă la ora actuală învăţământul. Putem vorbi de planuri şi programe şcolare învechite, de elevi dezinteresaţi şi părinţi care cred că bani se pot face şi fără multă şcoală. După unele opinii, de vină ar fi tehnologia, care în preuniversitar a generat analfabetismul funcţional. Nici învăţământul superior nu stă pe roze, mai ales cel particular care a devenit o fabrică de diplome contra cost. Sindicatele o dau înainte cu salariile majorate, nu văd că scăderea natalităţii duce la reducerea populaţiei şcolare, fenomen ce impune reformarea întregului sistem. Credibilitatea liderilor de sindicat este în scădere, astfel că, la simularea examenelor naţionale, doar 5% din totalul cadrelor didactice au ţinut seamă de recomandarea liderilor. În absenţa unor reguli care trebuie să guverneze şcoala, cadrele didactice cu elevii în continuare vor avea probleme. A căror educaţie lasă de dorit şi preferă să-şi însuşească obiceiurile rele, oferite de modele ale unei democraţii, în care guvernează banul, nu conştiinţa, responsabilitatea şi moralitatea. Tinerilor nu le rămâne decât să ia ca model comportamentul clasei politice. Care este în toate cele ce sunt şi mâine va râde la umbră, nu la soare.
Prof. Vasile ILUŢ
