Sunt născut într-un sat din Maramureș. Cu vremea, mi-am dat seama că sufletul meu a fost norocos deoarece i s-au potrivit pământul și cerul, casa și biserica, mersul oamenilor pe uliță și la rânduiala câmpului. Dar lumea s-a schimbat. Am lăsat acasă cioarecii, opincile și clopul și am pornit și eu în lume. Însă n-am uitat satul niciodată. Dacă în biografia mea trebuia să existe și un oraș, primul a fost municipiul Sighetul Marmației. Care în aceste zile aniversează 700 de ani de atestare documentară. Și a rămas, tot timpul vieții, locul în care am revenit, cu pașii, ori cu gândul, deoarece aici mi-am conturat destinul profesional și literar. Anii de la Liceul Pedagogic, unde m-am pregătit să devin învățător, și am devenit cu acte în regulă, au fost pentru mine timpul ieșirii din crisalida satului și întâile tentative de evadare pe teritorii poetice. Multe dintre ele le-am luat din geografia Orașului de graniță.
Lustruirea și încurajarea, spre ținutul mirabil al cuvintelor lirice, au venit, în primul rând, din partea maestrului Gheorghe Chivu, pictorul și poetul, profesorul meu de frumos. Mi-a predat desenul și caligrafia. A fost studentul lui Camil Ressu și prieten de tinerețe literară cu poeții Emil Botta, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Simion Stolnicu. În orele de desen, când noi, elevii, făceam muncă independentă, adică desenam un măr după natură, Domnul Chivu ne scria pe tablă versuri din marii poeți. Și acum țin minte o strofă dintr-o poezie a lui Baudelaire. Când i-am prezentat prima mea încercare literară, în loc de comentarii mi-a dăruit cărțile lor, dar și poezii de Lucian Blaga, Tudor Arghezi și Ion Barbu.
Apoi, mi-a făcut intrarea la cenaclul orașului. Aici am aflat că Domnul Chivu era respectat de intelectualitatea orașului. Întâlnirile de cenaclu, de marți seara, de la Casa de Cultură, au fost ocazii fericite de a cunoaște noi universuri literare. Așa i-am întâlnit pe profesorii Eracle Titircă, Ion Vancea, care mi-au marcat și ei destinul literar. Apoi, oameni instruiți din domeniul culturii: Ion Ardeleanu-Pruncu, Ion Ardeleanu-Mecena, ori Alexandru Țiplea. Mecena l-am numit noi, cei tineri, pentru însușirile lui de a ne proteja literar. El m-a inițiat în structuralismul francez. Pe băncile liceului am fost sprijinit pentru editarea revistei școlare „În prag”. Sub îndrumarea profesoarei Ecaterina Neamțu, mama scriitorului Leonida Neamțu. Revista fiind remarcată pe plan național, am ajuns în tabăra literară de la Gâlma-Dâmbovița, unde m-am întâlnit cu prozatorul Alexandru Ivasiuc, născut în Sighetul Marmației, care mi-a întărit mândria de a fi sighetean.
De aceea romanul APA mi-a rămas reper de lectură, fiind inspirat dintr-o perioadă tulbure a Orașului. Cu girul sigheteanului Ivasiuc, am debutat în revista „Luceafărul”, în 3 august 1968. În orașul dintre ape am învățat ce înseamnă prietenia de lungă durată. Animați de spiritul culturii, cu Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Ion Ardeleanu-Pruncu, Alexandru Dohi, Marin Slujeru, Vasile Bârlea, Ileana Mihai, Simion Șuștic am traversat lumina și ceața Orașului, în numele frumuseții interioare. Ne-a unit poezia, cultura, omenescul din noi, dorul de departe și de aproape. Perioada în care am lucrat la Muzeul Maramureșului a fost extrem de fertilă pentru cunoașterea Ținutului. Oameni de rang sufletesc și pricepere, precum Francisc Nistor, Mihai Dăncuș, Iosif Bereș, Gheorghe Todincă, Ioana Dăncuș mi-au rămas modele.
Spun fără emfază că la Sighetul Marmației a fost, și este, o Școală de Poezie. Din acest nucleu s-a întemeiat celebrul Festival de Poezie de la Sighetul Marmației. Cred că și Serile de Poezie de la Desești. M-am uitat în urma noastră și nu am văzut tulpini lirice care să reziste timpului. Noi am dat orașului și o aură lirică, o dimensiune de durată. Poezia este solitudine. Și în solitudine te ia dorul de Celălalt, de ceilalți. Iar dorul este esența solidarității. Pot spune că Orașul acesta de margine de țară a devenit Centrul sentimentelor noastre transfigurate în Poezie. Rămân dator Orașului cu devenirea mea lirică, pe vremea în care clopotele bisericii cu câini asediau noaptea, iar prin singurătatea orașului trecea o muzică divină. Marți seara ieșeau de la cenaclu tinerii zei ai Poemului. Mărșăluind prin volbura Orașului liric auzeau cum liceenele cântau imnul învățătorilor. Așa am trăit o vreme în Palatul Scriitorilor, în rotonda în care foșnetul poemelor se aude și acum. Le simte adierea și prietenul meu mai tânăr, poetul și editorul Ion Mariș, care astăzi îmi luminează amintirile din Marmația.
Gândul luminos al confratelui Echim Vancea, de a pune într-o antologie vibrațiile lirice ale celor care am trecut prin vama Orașului, mi se pare că împlinește, fericit, tocmai aura unor tineri care au fost cuprinși, definitiv, de miracolul Cuvântului. De aceea, orașul Sighetul Marmației este locul întemeietor pentru mine, din care nu am plecat niciodată. Și pentru că are o frumoasă stradă Eminescu, pe care s-a plimbat o bună parte a poeziei românești contemporane. În frunte cu Nichita Stănescu, poetul care a dezmorțit lirismul din temelii. Orașul dintre ape a rămas pentru mine Orașul de lângă inimă. Cu bucurie și durată, dragi sigheteni!
P.S. Astăzi, joi 14 mai, ora 12, are loc Ședința Festivă a Consiliului Local Sighetul Marmației cu prilejul aniversării a 700 de ani de la atestarea documentară a localității. Să fie ani mulți luminoși!
