Cuvintele sunt dor ceresc! Sunt precum oxigenul, auzul sau privirea. Cuvintele stau la temelia identității noastre. Ne ajută să spunem: suntem noi! Ele asigură transmiterea gândirii fiecăruia. Cum spunea un poet spaniol, adevărata libertate nu înseamnă să spunem ceea ce gândim, ci să gândim ceea ce spunem. Asta înseamnă a trăi în adevăr. Acum trecem printr-un moment de criză și ne împovărează șocurile informației din toate părțile. Suntem martori la comunicări partizane. Mi se pare o nelegiuire să politizezi boala și moartea. Cum s-a întâmplat în pandemie. Când am fost martori la folosirea crudă a cuvintelor, în for public. În numele unei libertăți, înțeleasă pe dos, cuvintele sunt dezonorate. De ce nu mai avem un echilibru în dialogul nostru? Nu întotdeauna, cel care strigă mai tare are dreptate. Strigătul dezonorează cuvântul.
Trăim o continuă criză, provocată de conducători. Moțiuni de cenzură și suflete de uzură. A căzut guvernul! 8 cireșe – zece lei! 6 caise – 12 lei! Prețuri de basm. Cuvinte grele, urâte la nivel înalt. Oamenii politici, între ei, sunt asemănați cu șobolanii. Nici criza nu îi îmblânzește. Ba, ne sporește furia. Ne obișnuim să fim narcisiști, să prețuim mai mult consumul decât cultura. Legile publice trebuie să aibă grijă de siguranța noastră. Marele scriitor Augustin Buzura, născut în Berința, spunea în repetate rânduri: „Câtă cultură, atâta libertate, câtă cultură, atâta demnitate. Un popor fără cultură este ușor de manevrat.” Da, cultura este un bun esențial. Nu se cântărește la farmacie, nici la cherhana, ci are un echilibru social important. Dă durată unui popor. Oare aceste crize, cu toate urmările lor, ne vor face mai buni?
Prefer să convoc onoarea cuvântului speranță. Deși trăim într-o stare de crispare socială, cu scara prețurilor, trebuie să conviețuim. Și în sat, și în oraș, și în țară, dar și în lume. Cultura este un mijloc profund de comunicare între oameni.
Am rămas dezamăgit că în ultima zbatere bugetară, despre cultură nu s-a vorbit. Totul se pune pe seama crizei. Se pregătește închiderea unor instituții de cultură și în Maramureș, sub formă de comasare. Sunt luate în vizor opera și personalitatea lui Octavian Goga, nu prin analiză, ci prin lege. Ceea ce nu au făcut nici comuniștii. Să dai jos statuia poetului din Parcul Copou, mi se pare o jignire națională. Fiți croitori! Măsurați de două ori și apoi tăiați! Ce să mai vrem? Eu pledez pentru onoarea cuvintelor. Onoarea cuvintelor Limbii Române. Cum putem face acest regal sufletesc? Eu am învățat acasă, într-o atmosferă evlavioasă, să pun preț pe fiecare cuvânt. Și acum îmi stăruie în minte vraja cuvintelor-madlenă, din copilărie. Acele dulci ca prăjiturile de Paști, cuvinte nobile și evlavioase.
Pentru mine, ca scriitor, sunt o avere. Am învățat prin vreme semnificația profundă a sintagmei: pe cuvânt de onoare! Am trăit și vremea în care o vânzare de pământ nu se făcea la notar, ci prin cuvântul de onoare. Aldămașul era sigiliul garantat. Și târgul nu se desfăcea. Așa își luau angajament întru adevăr. Astăzi, când asistăm la discuții cu caracter politic sau ideologic, am sentimentul că uneori și-au pierdut noblețea cu care au venit în lume. Așa sunt mișcătoarele Coaliții de guvernare. Cum a fost și cea care, acum, își dă obștescul sfârșit. Nu se potrivesc liberali cu pesediști, auriști cu useriști. Țara este în derută. Vor anticipate. Ce mai vor?
Am pe masa de scris cartea „Baladă la moartea poeziei,” a poetului spaniol Luis Garcia Montero, pe care l-am întâlnit la Festivalul de Poezie de la Iași. Se deschide cu un discurs estetic pe tema relației eului cu cotidianul, observă că multe cuvinte, care au deschis lumea, sunt folosite astăzi într-un mod mincinos. Mai ales în mediul politic, cel care ne vrea binele și face apel mereu la popor. Dar s-a produs o ruptură între conștiință și limbaj. O mare minciună, care înglobează ceea ce este intim, privat și ceea ce este de for public. Este vorba de onoarea cuvintelor, pusă în legătură cu demnitatea spiritului. E nevoie de semnale salvatoare, deoarece trăim într-o lume mercantilă, o lume care prețuiește mai ales banii, și întoarce spatele cuvintelor de onoare. Și iar mă întorc la curajul cuvântului speranță. Cum spuneam, cuvintele nobile se învață în școala prunciei, în clase cu respect pentru cuvintele frumoase.
Lumea se schimbă, cuvintele online își pierd tocmai din însușirea nobilă. Să facem precum Demostene. Cel care, având probleme cu rotunjirea cuvintelor, le-a rostit singur, în fața mării, ajungând un mare orator al antichității. Da, onoarea cuvintelor! Închei cu un text al poetului spaniol, de care aminteam, dintr-un recent interviu: „Acasă, folosesc cuptorul cu microunde, pentru a-mi prepara mâncarea, tehnologia e, fără îndoială, de mare utilitate. Dar, pe lângă micul-dejun, am o problemă care nu-mi dă pace – și aceasta are legătură cu viața, cu moartea, cu iubirea. Și atunci, față de această problemă, ceea ce m-au învățat cultura, poezia îmi e de folos. Provocarea noastră, una mare, e aceea că știința și tehnica își găsesc rădăcinile în ceva profund uman. Pe de altă parte, și poezia, dacă nu are legătură cu lumea, poate fi inutilă.”
Așa ceva mi s-a întâmplat și mie, mai zilele trecute, la Colegiul „Mihai Eminescu”, din Baia Mare. Deși a fost invitată la întâlnire și Inteligența Artificială, eu am trăit onoarea cuvintelor rostite de Monica, Dana, Nicolae, Flavius, Viorica, Angelo și de ceilalți elevi scumpi și dragi. E bine să trăim în adevărul cuvintelor și să nu le punem să ne întunece viața. Trebuie păstrată profunzimea umană în fața automatizării. Din nou, trebuie pusă în față rezistența prin cultură. Dacă vrem să rămânem oameni!
