Cu poetul George Țărnea am avut o prietenie veche, statornică și folositoare pentru spiritul Maramureșului. Ne-am cunoscut spontan, într-o seară pe Valea Oltului, eu student, el tânăr jurnalist la ziarul din Râmnicu Vâlcea. Era o prezență activă, cu poezii, în presa literară. I-am povestit despre Maramureș, iar el m-a dus la Mănăstirea Horezu. În arhondaricul sfântului lăcaș, fascinat de ctitoria brâncovenească, mi-am propus să scriu un roman despre marele voievod. Fiind încurajat, mai târziu, și de poetul Ioan Alexandru. Dar cum nu am har pentru proză, m-am lăsat păgubaș după două capitole. Entuziasmul de atunci s-a răsfrânt în prietenia cu George.
S-a născut în comuna Șirineasa din județul Vâlcea, din părinții Grigore și Maria, născută Isărescu – soră cu tatăl Guvernatorului Băncii Naționale. Îmi explica cum obârșia din vatra țărânei s-a prelins în numele lui, venit prin bunicul lui, tocmai din zona Orheiului din Basarabia. Era mândru de acest nume de la rădăcina pământului, blazonat cu aura poeziei. Are o valoroasă operă poetică, apreciată de critici și de cititori, printre care mă număr, pusă pe muzică de compozitori. Au scris despre opera lui, care numără 25 de volume, Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Eugen Negrici și mulți alții. Este primit în Uniunea Scriitorilor în 1972. A scris despre lumină, despre iubire, despre vinovăție, despre cuvinte și despre timp, despre noapte sau despre moarte, despre suflet, despre frumusețe și despre flori. A încercat multe punți ale vieții. Peste unele a trecut, altele s-au rupt la mijloc.
Îmi aduc aminte de o strofă: „Azi prindem fluturi Alexandra/ Și pui rătăcitori de nori/ E necesară pentru suflet/ Și nebunia uneori.” A fost declarat poet al iubirii, sentiment pentru care George a avut o profundă reverență. Poetul este un condamnat la plâns, dacă își asumă lacrimile semenilor săi. După cum aminteam, era mândru de obârșia lui. „Niciodată n-am crezut că sunt altceva decât un țăran autentic. Trăiesc și scriu cu sentimentul țăranului. În clipa în care scrisul poeziei păstrează ritualul, seriozitatea și dragostea țăranului față de muncile pământului, atunci înseamnă că îți faci datoria față de menirea ta omenească pe pământ,” scria George Țărnea.
Mă regăsesc în această mărturisire. E ceea ce ne-a legat. A venit în Maramureș în mai multe rânduri pentru a-și lăsa o parte din suflet pe aceste locuri. Și a reușit. Țin minte un Crăciun petrecut cu George la Desești. După rugarea de la biserică, dimpreună cu Viorica, Parasca, Andrei, am împlinit ceremonia colindatului din vechime, pe la casele unor gospodari. O neuitată Noapte de Crăciun, cu omături și stele pe cer, cu grupuri de colindători vestind Nașterea Mântuitorului pe la casele luminate. Rememorez, mai ales că anul acesta, 2020, nu este slobod a colinda. Prima Seară de Crăciun, cînd vom fi exilați în casele noastre. Apoi, la un alt Crăciun, am fost la colindat la Rona de Jos, unde ne aștepta criticul literar Laurențiu Ulici, la neamurile lui paterne. Îl avea alături pe scriitorul Nicolae Prelipceanu.
Am ajuns acolo cu poetul și prietenul Gheorghe Mihai Bârlea și George Țărnea. După cum vă dați seama am fost și eu colindător. Ne-au colindat oameni din sat, apoi ne-am colindat pe noi cu poezie și discuții despre lumea în care trăiam. O Noapte de Crăciun care nu se uită. Așa trăiam de sărbători, în prietenie întru timpul sacru ce ne era dat. Un alt reper al legăturii lui George Țărnea cu Maramureșul a fost întâlnirea lui cu Ștefan Hrușcă. Poemele lui sunt admirabil puse pe muzică de ieudeanul nostru de Canada. Pe George, călătoriile în străinătate nu l-au răsfățat. Totuși, la invitația și pe cheltuiala lui Ștefan, a făcut un drum în Canada la comunitățile românești.
De când făcuseră, cei doi, frățietatea dintre muzică și poezie au colindat Maramureșul cu spectacole care nu mai sunt. O, cât de repede se clădește, uneori, istoria! După un spectacol, de la Baia Mare, ne-am retras la noi acasă: Ștefan Hrușcă, George Țărnea și jurnalistul Gheorghe Peter, colegul de Liceu Pedagogic sighetean. Doamna Viorica ne-a făcut o fotografie. Atunci, George ne-a bucurat seara cu lectura, în premieră, a volumului „Nini santonini și lecticile dialectice”, închinat spiritului liric al lui Nichita Stănescu. Fie aceste cuvinte o reverență maramureșeană pentru un mare poet, care a prețuit Maramureșul cu toată ființa lui lirică. I s-a tăiat firul vieții pe 2 mai 2003, la vârsta de 57 de ani. Anul acesta, în 10 noiembrie, ar fi împlinit 75 de ani.
Acasă, la Vâlcea, îi este prețuită poezia. I-au ridicat o statuie în Parcul din Râmnicu Vâlcea, Liceul din Băbeni, unde a studiat, îi poartă numele, iar Primăria din Râmnicu Vâlcea are o sală dedicată lui George Țărnea. Închei cu o strofă dintr-o baladă: „Sub fruntea mea se face noapte/ În ochii tăi se face zi/ Și renunțăm să mai cunoaștem/ Ce stele ne-or putea păzi.”
