Când am ajuns prima dată la Chișinău am fost dus de poetul Grigore Vieru, și alți confrați basarabeni, la statuia lui Ștefan cel Mare, din Piața Centrală a orașului. Și mi s-a spus povestea ei. Apoi am trecut pe Aleea Clasicilor, rostind o rugăciune la bustul lui Mihai Eminescu. Aceste repere de istorie și cultură românească m-au făcut să mă simt acasă. Împlineam spusa poetului Nichita Stănescu când a coborât din tren și a sărutat pământul Basarabiei: „Am venit de acasă, acasă!” Dar pentru mine statuia lui Ștefan cel Mare rămâne simbolul de întâlnire a vectorilor de răscruce istorică, a multor evenimente care au marcat istoria recentă a devenitei Republica Moldova, prin Declarația de Independență din 28 iunie 1991.
Aici am fost invitat de multe ori la manifestări solemne, la recitaluri de poezie. Nu am fost la momentul crucial al declarării Independenței, dar știu că din Maramureș, la faptul întemeietor de nouă țară, a fost dr. Teodor Ardelean. Atunci, la prima mea descălecare la Chișinău, poetul Grigore Vieru mi-a dăruit o cărticică despre istoria celebrei statui, cu o prefață scrisă de el. Deci am o sursă credibilă de povestit aventura impresionantei creații. Autorul statuii este sculptorul Alexandru Plămădeală, născut la Chișinău, în anul 1888. Când se împlineau cinci ani de la Unirea Basarabiei cu România, a primit din partea statului român comanda de a realiza un monument dedicat domnitorului Ștefan cel Mare. În acel timp, Basarabia era parte a României Mari, iar guvernul de la București dorea un simbol pentru a adeveri caracterul românesc al Chișinăului.
Sculptorul s-a documentat la mănăstirile din dreapta Prutului, iar statuia a fost terminată peste cinci ani. Așa că monumentul închinat lui Ștefan cel Mare a fost terminat și inaugurat în primăvara anului 1928, la aniversarea unui deceniu de la Unirea Basarabiei cu România. Statuia a rămas în locul inaugurării doar 12 ani. Că a venit tristul an pentru români, 1940, cu Diktatul de la Viena, când ne-a fost răpită Transilvania. În iunie, 1940, Basarabia a fost ocupată de trupele sovietice, iar monumentul a fost demontat și transportat în România. Vreme de mai bine de un an, statuia a stat într-un depozit din Vaslui. Dar în vara anului 1941, Basarabia a intrat din nou în componența României, iar în anul 1942 statuia lui Ștefan cel Mare a fost din nou adusă la Chișinău. Brațul ridicat al Voievodului și crucea pe care o ține în mâna dreaptă doreau să semnifice încă o dată victoria românității asupra bolșevicilor atei, cum constata cu un prilej istoricul Adrian Cioroianu.
La începutul anului 1944, în fața înaintării Armatei Roșii, monumentul lui Ștefan cel Mare a fost iarăși demontat și trimis în România. A ajuns la Craiova. Autoritățile române erau temătoare ca statuia să nu aibă soarta monumentelor lui Carol I și Ion I. C. Brătianu. În anul 1945, autoritățile sovietice de ocupație au găsit statuia la Craiova, de unde comuniștii sovietici au dus-o din nou la Chișinău, pentru a folosi monumentul în folosul lor. După război, statuia lui Ștefan cel Mare a fost reamplasată la Chișinău, în vecinătatea parcului. Dar odiseea continuă. La jumătatea anilor 1950, autoritățile sovietice de reocupație au fost la un pas de a o dărâma, pentru că ea însemna, pentru unii, naționalismul românesc.
Cea care a apărat statuia a fost văduva sculptorului, decedat în anul 1940. Istoricul Cioroianu scria că soția artistului i-a scris personal lui N.S. Hrusciov și numai la intervenția acestuia statuia a fost salvată de la demolare. S-ar putea să fie o exagerare, crede istoricul. Postamentul și soclul au fost restaurate prin anii 1970. După alți ani, statuia, aflată în parc, a revenit la locul actual în urma mișcării de deșteptare națională, condusă de admirabila generație de intelectuali, cum au fost: Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Iurie Roșca, Vlad Pohilă, Vasile Șoimaru, Mircea Druc, Valeriu Matei, Alexandru Moșanu și mulți basarabeni cu simțul istoriei.
Astăzi, statuia lui Ștefan cel Mare este cu adevărat un simbol al Chișinăului. Pentru cei care doresc unirea Basarabiei cu România, monumentul este un reper al românității. Am fost și am văzut. Statuia este foarte apreciată și de miresele din Chișinău, care, în ziua nunții, vin cu alaiul să-și marcheze evenimentul. Pentru mine, ea rămâne o dovadă a istoriei noastre. Ultima mea prezență în preajma statuii a fost acum câțiva ani, la invitația cărturarului Valeriu Matei, care m-a invitat să mă întâlnesc cu absolvenții Academiei de poliție din Chișinău, care au depus jurământul de credință pentru țară, în fața Voievodului. Atunci statuia a ascultat și vorbele mele, și ale tinerilor oșteni ai ordinii vieții basarabene.
Este bine să cunoaștem și viața statuilor! Câteodată mai aprigă decât cea a oamenilor.
