Puțini, sau foarte puțini, și-au adus aminte că în 14 octombrie s-au împlinit 82 de ani de la un eveniment trist din istoria Maramureșului. Este vorba de masacrul de la Moisei, unde au fost împușcați 29 de oameni nevinovați. Episodul a fost de o mare cruzime. În acel octombrie 1944, săteni din zonă, aduși să sape cazemate, au căzut pradă gloanțelor ostașilor puterii de ocupație, după Diktatul de la Viena. Doi dintre cei înghesuiți în casele morții au scăpat. Este vorba despre Vasile Petean, din Pălatca, județul Cluj, și Vasile Ivașcu, din zonă. Cu primul dintre ei, Vasile Petean, am avut norocul să mă întâlnesc la Monumentul de la Moisei, opera sculptorului Vida Gheza. Atunci am scris povestea acestui om, ocolit de moarte, în acea toamnă cernită.
Prin 1972, Vasile Petean a văzut la televizor un film documentar despre monumentul de la Moisei. Nu-i venea să creadă! Cum la Moisei, acolo în Maramureș, de unde scăpase de moarte, ca printr-o minune a sorții, s-a ridicat un monument? Acolo unde dorm somnul etern camarazii lui, cei împușcați în ziua de 14 octombrie 1944. Și-a pus omul merinde de drum și a venit la Moisei. S-a reîntâlnit cu locurile masacrului, dar cu oamenii altui timp. Le-a spus adevărul. Adevărul despre Moisei, deoarece el era ultimul supraviețuitor. Era în 13 august 1972, când s-a inaugurat monumentul, cu 44 de trepte care urcau spre statuile cu multe înțelesuri. La orele dimineții, Vasile Petean era pentru a treia oară la Moisei. S-a închinat lângă flacăra memoriei.
S-a cântat Imnul eroilor. S-au depus flori. Vasile Petean a lăcrimat. A vorbit celor de față. Mărturia lui a devenit acuzare pentru cei care au asasinat oameni simpli, vinovați că erau români. Ei se aflau în Munții Maramureșului, într-o companie de muncă forțată, care lucra la tranșee, cazemate și fortificații. Oamenii au evadat, știind că lucrează pentru forțe străine neamului și doreau să se întoarcă acasă. Au fost prinși și aduși în lagărul de la Vișeu de Sus, unde au fost înfometați. Vasile Petean ne spunea: „În ziua de 14 octombrie, pe la orele amiezii, era sâmbăta, eu împreună cu vreo 30 de camarazi am fost duși cu un camion într-o casă mai în jos de Borșa. Ni s-a ordonat să ne culcăm la pământ. Apoi au tras cu puștile pe ferestre și pe ușă. Apoi ne-au căutat dacă suntem vii cu baionetele. Au vrut să aprindă casa, dar nu li s-a aprins bricheta. Așa am scăpat nearși. Eu am fost împușcat în cap și în umăr. Menționez că în momentul în care au tras în noi hortyștii, în număr de patru, noi, toți românii, cam 30 și un evreu, eram culcați la pământ. S-a tras în noi ca în poligon. Sângele era de două degete în încăpere. Nu s-a văietat nimeni. Eu am stat printre morți până a doua zi, când am zis: măi fraților, care mai trăiți? Nu a răspuns nimeni”.
Vasile Petean a reușit să se strecoare pe fereastră și să treacă apa Vișeului. A plecat spre casă. În drum s-a oprit la casa lui Gheorghe Grad și i-a spus soției că bărbatul ei a murit. Acolo, în casa morții din Moisei. Vasile Petean a purtat mărturia fiecărui camarad împușcat în acel octombrie trist. El a spus povestea reală și tristă pentru cei care am venit din urmă. Să nu se uite, să fie de veghe memoriei. A fost ultimul martor al acuzării crimei împotriva unor oameni doritori de lumină și libertate. Vasile Petean a fost un simplu țăran român, cu câteva clase primare, dar cu o conștiință a memoriei demnă de toată lauda. Un martor al istoriei. A păstrat până la moarte plumbii ucigași, în cap și la umăr, ca o dovadă a masacrului. A cutreierat satele camarazilor uciși, pentru a spune familiilor și consătenilor adevărul despre morții de la Moisei. S-a stins din viață în luna aprilie a anului 1986.
Celui de-al doilea, Vasile Ivașcu, după grozăviile prin care a trecut, mintea i-a plecat pe păduri. În furia lor, ocupanții au dat foc la peste 300 de case și dependințe din Moisei. E bine să cunoaștem și faptele unora care ne-au umilit în istoria recentă. Cum a fost la Ip și Trăsnea. Iertăm, dar nu uităm! Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria! Nu-l uit pe profesorul Gheorghe Coman, care, cu un grup de elevi de la școlile din Moisei, a organizat expediții la familiile celor uciși. A scris și o carte cu titlul „Pe urmele eroilor de la Moisei”. În aceste vremuri se uită prea ușor fapte care nu trebuie uitate! Eu nu am uitat întâlnirea cu Vasile Petean, la Moisei. Pe atunci eram lucrător la Muzeul Maramureșean din Sighetul Marmației, și am fost de față cu profesorul Mihai Dăncuș, pe atunci director al Muzeului sighetean. Am participat la filmarea câtorva secvențe din filmul „Ultima frontieră a morții”, dedicat tristului eveniment. În care poetul și traducătorul Romulus Vulpescu juca rolul preotului. Apoi profesorul Ion Ardeleanu-Pruncu l-a invitat în mașina lui și am coborât, toți trei, la Festivalul de poezie din Marmația.
